Tag: Salman Rushdie

Salman Rushdie – “Joseph Anton. Memorii”

Posted on by Gabriela

Asta nu e autobiografie obişnuită. Nu e plină, aşa cum ne aşteptăm cu toţii de la autobiografia unui scriitor, de elucubraţii despre lipsa de inspiraţie sau preaplinul ei, despre crezul artistic şi pur teoretic al scriitorului sau despre o lume în mod definitiv interioară a acestuia. Memoriile astea nu sunt nişte memorii obişnuite, pentru că Salman Rushdie nu e un scriitor obişnuit. Şi nu vreau să spun doar că e un scriitor mare, pentru că e. Nici un obişnuit scriitor mare nu este. Şi nici măcar n-a ales el asta. Ştim cu toţii că ne dorim undeva în noi să fim speciali cumva, dar nici chiar Rushdie nu şi-a imaginat că ar putea fi special aşa.

El este scriitorul care de Ziua Îndrăgostiţilor din 1989 a fost condamnat la moarte de către ayatollahul Khomeini, care găseşte că romanul său, Versetele satanice, este blasfemiator la adresa islamului. Acest decret se cheamă fatwa şi este cea care îi va marca următorii zece ani ai autorului, timp în care viaţa îi este pusă în pericol şi în care milioane de oameni îl consideră vinovat, destinat morţii. Faptul că un număr extrem de redus dintre aceştia chiar au citit romanul (în frunte cu Khomeini, bineînţeles) e doar un amănunt.

Timp de 10 ani, Rushdie trebuie să găsească un echilibru între teama că el sau familia sa sunt în pericol şi lupta pentru libertatea de exprimare, libertatea literaturii şi a artei în general. Am greşit la început, spunând că această carte nu e despre crezul artistic al scriitorului. De fapt, ea este un manifest al acestui crez, al credinţei că arta, mai presus de orice altceva, nu poate fi încătuşată de convenţii. Şi deşi toţi sunt de acord cu aceste idei din punct de vedere conceptual, eu am rămas uimită de ecourile foarte scindate pe care acest eveniment îl are în societate în general, în presă şi în media, dar mai ales în grupurile de aşa-zişi artişti, care ar trebui să militeze cu atât mai puternic pentru această libertate. Dacă există un număr mare de scriitori importanţi care aleg chiar să renunţe la unele avantaje sau poziţii pe care le deţin pentru a-şi declara susţinerea faţă de Salman Rushdie şi pentru a protesta faţă de absurditatea fatwei, există de asemenea şi câţiva care îl condamnă public. Unul dintre aceştia este nimeni altul decât John le Carré, ale cărui cărţi mi-au atras de mai multe ori atenţia, fără a le citi însă. Acum mă întreb cum aş putea citi un scriitor odată ce ştiu că pentru el literatura nu se sustrage tuturor dorinţelor şi preconcepţiilor umane, că pentru el literatura nu este libertatea absolută, adevărul? E simplu, nu aş putea. O carte a unui scriitor care nu crede cu adevărat în literatură nu e decât text.

Dar am deviat de la subiect şi am vorbit cam mult de Salman Rushdie, scriitorul, când ar fi trebuit să vorbesc de Joseph Anton, care a apărut la data de 14 februarie 1989 din nimic şi s-a dematerializat la fel de repede la anularea fatwei. Timp de zece ani Rushdie a răspuns la numele de Joe, adresat mai ales de cărtre poliţiştii al căror rol era doar protecţia lui şi care l-au tratat ca prieten sau ca prizonier, în funcţie de moment sau de percepţia despre situaţie a fiecăruia. Ce înseamnă să ai o familie în astfel de condiţii şi cum se răsfrâng toate acestea asupra lor? Cum e să te îndrăgosteşti din nou când nu ai voie să ieşi din casă decât însoţit şi într-o maşină blindată? Şi cum evoluează o relaţie care se naşte aşa?

Şi în definitiv, ce se alege de viaţa cuiva care a trecut prin aşa ceva? Ei bine, fie condamnarea e dusă la îndeplinire, fie el devine şi mai faimos.

Salman Rushdie – “Casa Golden”

Posted on by Gabriela

În lumea iubitorilor de carte, a celor care au văzut totul şi ştiu că totul e permis, posibil şi foarte probabil să se întâmple, există totuşi o interdicţie sau cel puţin o frază a cărei pronunţie te poate propulsa direct pe lista neagră: Filmul a fost mai bun decât cartea. Salman Rushdie vrea ca cititorii lui să nu-şi piardă vremea cu astfel de conflicte triviale, scriind o carte-film, pentru că de data asta, naratorul nu e un scriitor, ci un regizor în devenire, nu-şi scrie povestea, ci o transpune în scenariu de film. În fond, cele două sunt acelaşi lucru, mijloacele utilizate sunt altele.

Şi, inevitabil, pretutindeni erau cărţi, cărţi ca o boală ce infesta toate cotloanele căminului nostru jerpelit şi fericit. Am devenit scriitor, căci ce altceva aş fi putut face cu asemenea înaintaşi, şi poate că am ales filmele în loc de romane sau biografii pentru că am ştiut că nu mă pot pune cu bătrânii.

De altfel, autorul se poate lăuda cu alegerile personajelor-narator în cărţile sale, reuşind să convingă că nimeni altcineva n-ar fi putut reda povestea mai bine. În Pământul de sub tălpile ei, aflăm povestea de la cel care şi-a petrecut toată viaţa privind-o din umbră pe Vina, personajul principal, fiind îndrăgostit în tăcere de ea. În Copiii din miez de noapte, naratorul nu ar putea fi altul decât Saleem Sinai, cel care poate citit gândurile oamenilor, oferind aşadar cea mai completă viziune. În noul roman al lui Salman Rushdie, Casa Golden, René pătrunde în viaţa familiei Golden şi în casa de aur a împăratului Nero dorindu-şi doar să afle care sunt secretele celor patru bărbaţi , ascunse sub tot atâtea nume romane, însă sfârşeşte prin a cerceta o poveste cu accente din The Godfather care nu e cu adevărat finalizată prin venirea lor în New York, ci care încă se strecoară prin noua viaţă a personajelor sale.

Ca întotdeauna însă, Salman Rushdie nu se rezumă la a scrie un roman cu un fir narativ şi o mână de personaje care să constituie o lume pur fictivă care, în mod absolut întâmplător, să coincidă prin câteva repere spaţiale sau temporale cu ceva din lumea reală. El nu scrie pentru cei care folosesc binecunoscuta (şi clişeica) afirmaţie: citesc pentru a evada din realitate. Nu, dimpotrivă, nici nu se poate imagina făcând asta. Un roman scris de el e ca o călătorie – plătită în timp multe gânduri ulterioare – către miezul realităţii, acel loc care nu poate fi definit prin coordonate geografice, dar în care realitatea e cea mai densă, în care frământările ei sunt cele mai intense, în care sunt ridicate probleme controversate, fără nevoia de a menaja, precum identitatea sexuală, tulburările de spectru autist sau alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii din 2016 şi factorii care au declanşat rezultatul terifiant, care l-au făcut pe Joker preşedinte – asociaţie care m-a făcut să îmi regret anterioara simpatie pentru personajul negativ cu păr verde de la DC.

Uneori personajele negative înving şi-atunci ce poţi face când lumea în care crezi se dovedeşte a fi o lună de hârtie şi răsare o planetă întunecată care spune, Nu, eu sunt lumea? Cum mai poţi trăi printre compatrioţi când nu ştii care dintre ei se numără printre cele şaizeci şi ceva de milioane care au adus oroarea la putere, când nu ştii care dintre ei se numără printre cele nouăzeci şi ceva de milioane care au ridicat din umeri şi au stat acasă sau când semenii tăi americani îţi spun că a şti lucruri e o chestie elitisă, iar ei urăsc elitele, or, tu n-ai avut niciodată altceva în afară de intelect şi ai fost crescut să crezi în frumuseţea cunoaşterii, nu în prostia aia, cunoaşterea înseamnă putere, ci cunoaşterea înseamnă frumuseţe, iar apoi toate astea – educaţia, arta, muzica, filmul – devin un motiv să fii detestat şi din Spiritus Mundi se iveşte o creatură ce se târăşte spre Washington DC ca să se nască acolo.

Fie că e vorba de viaţa ca fuga de trecut, ca neacceptarea prezentului sau ca spaima de ambele, în final, Casa Golden nu lasă să se vadă decât mişcarea învolburată a vieţii.

Salman Rushdie – “Copiii din miez de noapte”

Posted on by Gabriela

Ca toate poveştile de dragoste din viaţea mea, eu şi scrisul lui Salman Rushdie am început foarte prost, dar apoi ne-am îndrăgostit iremediabil. Şi nu e de mirare, pentru că am debutat citind Luka şi Focul Vieţii şi restul volumelor legate de acest titlu. Dezamăgită fiind de asemănarea puţin exagerată cu Poveste fără sfârşit, am fost adusă în actuala etapă a relaţiei noastre de Pământul de sub tălpile ei. S-ar putea spune că am revenit cu picioarele pe pământ.

Iar Copiii din miez de noapte n-a făcut decât să ne consolideze relaţia. Şi acest roman m-a dus cu gândul la un altul pe care îl iubesc (şi e destul de evident că vorbesc despre Toba de tinichea), dar această asemănare nu m-a făcut decât mai dedicată lecturii. Ce-i drept, plănuiesc să îl recitesc, pentru că, deşi m-am ţinut destul de bine de firul naraţiunii, multe detalii de ordin cultural şi istoric au fost de multe ori prea mult pentru mine sau cel puţin prea mult pentru o primă lectură.

Copiii născuţi odată cu declararea independenţei Indiei – în prima oră de la acest eveniment – nu sunt copii obişnuiţi, ei posedă abilităţi speciale (de la revoluţionare până la pur şi simplu bizare) şi, în fond, nu pot să fie definiţi ca simple individualităţi, ei sunt revendicaţi de India, de un popor întreg pe care îl reprezintă. În număr de 1001, doar doi sunt născuţi chiar în clipa declarării independenţei. Schimbaţi la naştere şi posedând cele mai de seamă abilităţi, Shiva şi Saleem sunt protagoniştii romanului. Cel din urmă este chiar naratorul, care a dovedit în cele aproape 600 de pagini că poate vorbi despre sine şi fără intermediari (chiar şi când sau mai ales când e vorba de evenimente la care nu a fost prezent).

Cine şi ce sunt? Răspuns: sunt suma a tot ce s-a întâmplat înaintea mea, a tot ce am fost, văzut şi făcut, a tot ce mi s-a făcut. Sunt orice lucru şi orice fiinţă a căror existenţă în lume au afectat şi au fost afectate de existenţa mea. Sunt tot ce se întâmplă după ce am plecat şi nu s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi venit. Şi să nu credeţi că reprezint un caz excepţional: fiecare “eu”, fiecare dintre cei peste şase sute de milioane câţi există la ora actuală, conţine o multitudine asemănătoare. Repet pentru ultima oară: ca să mă înţelegeţi, trebuie să înghiţiţi o întreagă lume.

Complexitatea romanului e dată de informaţiile de natură istorică şi culturală furnizate, ce reprezintă cadrul pentru o poveste de-a dreptul fabuloasă (ca acţiune sau număr de personaje, de exemplu).

Deşi istoria Indiei îmi e doar vag cunoscută, crizele pe care aseastă ţară le confruntă nu sunt diferite de cele care apar din cele mai vechi timpuri pe tot globul şi de aceea caracteristicile lor nu sunt particulare. Şi mi-am amintit citind acest roman că cea mai sigură cale de a suprima un popor, o identitate este aceea de a-i lua dreptul la speranţă.

Ce e mai rău ca vergelele de fier, gratiile şi lumânările lipite de piele? Ce întrece în cruzime smulgerea unghiilor şi înfometarea? Dau la iveală cea mai fină şi mai delicată glumă a Văduvei: în loc să ne tortureze, ne-a lăsat să sperăm. Ceea ce înseamnă că exista ceva – ba nu, mai mult decât ceva: cel mai frumos lucru din lume! – de care ne putea deposeda. Şi în foarte scurt timp o să trebuiască să desciu cum ne-a tăiat macaroana.

Ectomia (din greacă, presupun): adică o tăiere. La care medicina adaugă o serie de prefixe: apendectomie, mastectomie, amigdalectomie, trompectomie, vasectomie, histerectomie. Saleem ar vrea să doneze un alt articol, absolut fără nici o pretenţie materială, în folosul acestui catalog al extirpărilor; totuşi, e vorba de un termen care aparţine istoriei, chiar dacă este – a fost – implicată şi medicina. E vorba de sperectomie: retezarea sau secătuirea speranţei.

La fel ca Oskar Matzerath, Saleem Sinai simte nevoia de a relata în scris experienţele sale, o ultimă încercare de a-şi ajuta patria aşa cum visa încă din copilărie. Deposedat de abilităţile sale sau ajuns în punctul în care acestea îi sunt prea puţin de folos, ultima sa “super-putere” este cuvântul.