Orbirea e un roman care dezvăluie cât de orbi suntem cu toții: orbi la “celelalte lumi”, microuniversurile în care trăiesc ceilalți la care nu aderăm decât atunci când drumurile noastre se suprapun în mod întâmplător. Citind, fiecare personaj ți se pare diform, straniu, mai mult sau mai puțin scrântit și dacă nu simți că ești punctual niciunul dintre personaje, știi că asta nu înseamnă că nu ești un astfel de personaj.
Unde-o să ne mai ducă omenirea asta? După câte se pare, ne aflăm în preajma unei catastrofe. Superstițiosul tremură de cifra rotundă a anului 1000 și de comete. Atotștiutorul, sfânt, încă de la cei mai vechi indieni, dă naibii toate jongleriile cu cifre și toate cometele și declară: pieirea noastră, ce se apropie de nesimțire, este lipsa de pietate care a intrat în oameni, din otrava asta o să ne aflăm cu toții sfârșitul. Vai de cei ce vor veni după noi! […] Treci orb prin viață. Cât vezi oare din toată mizeria înfiorătoare care te înconjoară?
Ca cititor și pasionat de cărți, am crezut că mă voi îndrăgosti de Peter Kien, de sentimentele sale nestrămutate și foarte aprinse față de biblioteca sa, de nevoia sa de a se izola de omenire în singura lume în care simte că există ceva ce merită făcut. Preocupările altora i se par triviale, neimportante, stupide și își dedică tot timpul studiilor filologice care sunt foarte apreciate de toți specialiștii din domeniu, deși refuză să-și asume vreun merit, fie el financiar sau social. Și chiar dintre cărți, nu le consideră demne de atenția sa decât pe unele:
Numai că niciun spirit subțire nu se îngrașă cu romane. Satisfacția pe care poate că ți-o oferă o plătești cu vârf și îndesat: viciază caracterul cel mai bun. Înveți să pătrunzi în sufletele a tot felul de oameni. Prinzi gust pentru acest du-te-vino. Te transpui în personajele care-ți plac. Orice punct de vedere devine ușor de înțeles. Te lași, supus, în voia unor țeluri străine și le pierzi pentru multă vreme din vedere pe-ale tale proprii. Romanele sunt niște icuri, pe care un actor-scriitor le înfige în personalitatea compactă a cititorilor săi. Cu cât sunt mai bine calculate icul și rezistența, cu atât mai despicată rămâne persoana după lectură. Romanele ar trebui să fie interzise, în interesul statului.
Se căsătorește cu Therese doar pentru că ea pare să fie capabilă să aibă grijă de cărțile sale. În realitate, ea tratează cărțile ca pe un simplu obiect de bucătărie: le curăță cu atenție și le manevrează cu grijă pentru a nu produce vreo pagubă, dar nu poate crea nicio conexiune spirituală cu acestea, la fel cum eu nu simt nicio legătură specială față de farfuria din care am luat prânzul. Obsesia ei este aceia a fetei bătrâne care visează la admirația celor din jur și își dorește să își permită stilul de viață pe care consideră că îl merită. Pentru ea, căsătoria cu Kien este o soluție atât pentru problema virginității ei încă inacte, cât și pentru mijloacele financiare la care visează. Și celelalte personaje pot fi descrise la fel, având o latură pe care oamenii din jur o percep, o modelează după propria anatomie interioară și o consideră reprezentativă pentru ei și o altă latură, total distinctă față de prima, care se centrează pe o obsesie – motorul care le antrenează întreaga existență. Până și fratele celui mai mare sinolog, Georg Kien, psihiatru și dedicat ajutării oamenilor, e construit după aceeași structură. Nici măcar capacitatea sa de empatie și de înțelegere a celor din jur nu îl salvează de la capcana în care cădem toți, aceea de a trăi orbi și de a crede că avem o vedere perfectă.
Poate doar Georg trezește simpatia cititorilor, însă în general personajele sunt cât se poate de grotești și repulsive. Și mai ales, ele nu evoluează. Singura evoluție reală este aceea a nebuniei lui Peter Kien, însă e nedrept să ignorăm nebunia latentă a celorlaltor personaje.
Deși reușește să creeze un cadru aproape suprarealist și o atmosferă mai degrabă întunecată, uneltele folosite de Elias Canetti sunt cele ale realismului, iar ironia subtilă creează scene cât se poate de amuzante prin absurdul lor. Spre final te vei mira că te-ai amuzat atât de copios la niște acte care au dus la o astfel de evoluție a firului narativ.
Însă ceea ce e uimitor este cum autorul de doar 26 de ani dă naștere unui narator ce pare să fie încărcat de înțelepciunea unei vieți pline de experiențe. Deși naratorul nu-și face simțită prezența cu adevărat niciodată, lăsându-și personajele să acționeze singure și existând doar pentru a le dezvălui gândurile și acțiunile, este de înțeles că e un unul rafinat și cu un ochi critic bine dezvoltat.
Dacă la început Peter Kien se temea că va rămâne orb dacă își suprasolicită vederea în continuare, la final ne dăm seama nu doar că a fost orb întotdeauna, ci că suntem cu toții orbi. Ori ce o fi orbia asta?
Orbia este o armă împotriva timpului și a spațiului; existența noastră – o singură, imensă orbie, cu excepția puținului pe care-l aflăm prin simțurile noastre modeste – modeste atât ca esență, cât ca și rază de acțiune. Principiul care domnește în cosmos este orbia. Ea prilejuiește o concomitență a lucrurilor, care ar fi imposibilă dacă ele s-ar vedea reciproc. Ea permite curmarea bruscă a timpului atunci când nu-l mai putem înfrunta. […] Nu există decât un singur mijloc pentru a scăpa de timpul care este o curgere continuă: faptul de a nu-l vedea din când în când îl fărâmă în fragmentele pe care i le cunoaștem.
A reader has no favourite book 