Nu cred că exista un moment mai potrivit pentru a citi această carte decât acesta, când problema discriminării în România e una din ce în ce mai serioasă, cu mişcări împotriva minorităţilor sexuale care antrenează milioane de oameni. Du-te şi pune un străjer este, la fel ca primul volum, …Să ucizi o pasăre cântătoare, un roman despre discriminarea rasială, însă în ambele cazuri fenomenul e provocat de o prejudecată transmisă programatic de la o generaţie la alta:
Dar susţinătorii supremaţiei albilor se tem de argumentaţia raţională, pentru că ştiu că în faţa argumentelor obiective pierd. Prejudecata, acest cuvânt vulgar, şi credinţa, acest cuvânt curat, au ceva în comun: amândouă încep unde se termină raţiunea.
Reîntâlnirea cu personajele din …Să ucizi o pasăre cântătoare aproape şocantă, căci trecerea timpului pare să le fi schimbat ireversibil. Doar Jean Louise şi Scout încă se suprapun, căci la baza femeii de 26 de ani stă copila care nu distinge culorile.
Tu nu distingi culorile, Jean Louise, a spus. Niciodată nu le-ai perceput şi asta n-o să se schimbe. Singurele diferenţe pe care le vezi între doi oameni ţin de aspect, inteligenţă, caracter şi altele la fel. N-ai avut niciodată tendinţa să priveşti oamenii ca aparţinând unor rase, iar acum, când tocmai rasa e chestiunea cea mai arzătoare pe ordinea de zi, tu tot nu eşti în stare să gândeşti aşa. Tu nu vezi decât oameni.
Timpul care a trecut între cele două volume are efecte diferite asupra personajelor: în timp ce Scout evoluează pe direcţia impusă de primul volum, în care toţi oamenii sunt caracterizaţi de un bine intrinsec, la polul celălalt este Calpurnia, care se transformă dintr-o fiinţă iubitoare care a ţinut locul mamei pentru cei doi copii ai familiei Finch într-o fiinţă definită exclusiv prin culoarea pielii ei care îi conferă o singură trăsătură relevantă, ura faţă de rasa albă.
Pentru Jean Louise, care trăieşte în New York, unde problema rasei este din ce în ce mai puţin importantă, revenirea în Maycomb, unde se poartă un adevărat război pe tema acordării dreptului de vot pentru negri, vine ca o lovitură. Însă universul ei interior este zdruncinat de prăbuşirea centrului său, un punct de stabilitate în care se află tatăl ei, Atticus, a cărui imagine a fost cea a unui zeu pe tot parcursul copilăriei sale. Realizarea faptului că el nu este infailibil şi că este supus greşelilor şi prejudecăţilor umane coincide cu pierderea sensului de sine al personajului, pentru că întreaga fundaţie a caracterului ei este invalidată. Şi atunci, întrebarea cine sunt eu? devine un element de dezechilibru, căci nu poate fi de partea lui Atticus, dar îi este imposibil să se întoarcă împotriva lui. Răspunsul este, de fapt, că trebuie să renunţe să se raporteze la Atticus cu totul şi să îşi găsească propria identitate, care poate sau nu să coincidă cu vechea Scout.
Astfel, deşi romanul abordează şi tema discriminării, aceasta îi este subordonată căutării de sine şi poate fi considerat finalul unui bildungsroman, căci abia acum tânăra Scout, devenită Jean Louise este cu adevărat iniţiată şi nevoită să iasă de sub iluzoria protecţie a învăţăturilor paterne.
Ieri, la biserică, domnul Stone a pus un străjer. Ar fi trebuit să-mi dea şi mie unul. Am nevoie de un străjer care să mă ducă de mână şi să dea de veste ce vede din oră în oră. Am nevoie de un străjer care să-mi spună: Uite ce spune omul ăsta şi uite ce vrea cu adevărat să spună, să tragă o linie pe mijloc şi să spună: Ăsta e un fel de dreptate şi celălalt e alt fel de dreptate şi să mă ajute să înţeleg diferenţa. Am nevoie de un străjer care să meargă şi să strige în patru zări că e prea mult să joci cuiva o festă timp de douăzeci şi şase de ani, indiferent cât de tare te amuzi.
La finalul romanului, Jean Louise nu mai are nevoie de un străjer.
A reader has no favourite book 