Asta nu e autobiografie obişnuită. Nu e plină, aşa cum ne aşteptăm cu toţii de la autobiografia unui scriitor, de elucubraţii despre lipsa de inspiraţie sau preaplinul ei, despre crezul artistic şi pur teoretic al scriitorului sau despre o lume în mod definitiv interioară a acestuia. Memoriile astea nu sunt nişte memorii obişnuite, pentru că Salman Rushdie nu e un scriitor obişnuit. Şi nu vreau să spun doar că e un scriitor mare, pentru că e. Nici un obişnuit scriitor mare nu este. Şi nici măcar n-a ales el asta. Ştim cu toţii că ne dorim undeva în noi să fim speciali cumva, dar nici chiar Rushdie nu şi-a imaginat că ar putea fi special aşa.
El este scriitorul care de Ziua Îndrăgostiţilor din 1989 a fost condamnat la moarte de către ayatollahul Khomeini, care găseşte că romanul său, Versetele satanice, este blasfemiator la adresa islamului. Acest decret se cheamă fatwa şi este cea care îi va marca următorii zece ani ai autorului, timp în care viaţa îi este pusă în pericol şi în care milioane de oameni îl consideră vinovat, destinat morţii. Faptul că un număr extrem de redus dintre aceştia chiar au citit romanul (în frunte cu Khomeini, bineînţeles) e doar un amănunt.
Timp de 10 ani, Rushdie trebuie să găsească un echilibru între teama că el sau familia sa sunt în pericol şi lupta pentru libertatea de exprimare, libertatea literaturii şi a artei în general. Am greşit la început, spunând că această carte nu e despre crezul artistic al scriitorului. De fapt, ea este un manifest al acestui crez, al credinţei că arta, mai presus de orice altceva, nu poate fi încătuşată de convenţii. Şi deşi toţi sunt de acord cu aceste idei din punct de vedere conceptual, eu am rămas uimită de ecourile foarte scindate pe care acest eveniment îl are în societate în general, în presă şi în media, dar mai ales în grupurile de aşa-zişi artişti, care ar trebui să militeze cu atât mai puternic pentru această libertate. Dacă există un număr mare de scriitori importanţi care aleg chiar să renunţe la unele avantaje sau poziţii pe care le deţin pentru a-şi declara susţinerea faţă de Salman Rushdie şi pentru a protesta faţă de absurditatea fatwei, există de asemenea şi câţiva care îl condamnă public. Unul dintre aceştia este nimeni altul decât John le Carré, ale cărui cărţi mi-au atras de mai multe ori atenţia, fără a le citi însă. Acum mă întreb cum aş putea citi un scriitor odată ce ştiu că pentru el literatura nu se sustrage tuturor dorinţelor şi preconcepţiilor umane, că pentru el literatura nu este libertatea absolută, adevărul? E simplu, nu aş putea. O carte a unui scriitor care nu crede cu adevărat în literatură nu e decât text.
Dar am deviat de la subiect şi am vorbit cam mult de Salman Rushdie, scriitorul, când ar fi trebuit să vorbesc de Joseph Anton, care a apărut la data de 14 februarie 1989 din nimic şi s-a dematerializat la fel de repede la anularea fatwei. Timp de zece ani Rushdie a răspuns la numele de Joe, adresat mai ales de cărtre poliţiştii al căror rol era doar protecţia lui şi care l-au tratat ca prieten sau ca prizonier, în funcţie de moment sau de percepţia despre situaţie a fiecăruia. Ce înseamnă să ai o familie în astfel de condiţii şi cum se răsfrâng toate acestea asupra lor? Cum e să te îndrăgosteşti din nou când nu ai voie să ieşi din casă decât însoţit şi într-o maşină blindată? Şi cum evoluează o relaţie care se naşte aşa?
Şi în definitiv, ce se alege de viaţa cuiva care a trecut prin aşa ceva? Ei bine, fie condamnarea e dusă la îndeplinire, fie el devine şi mai faimos.
A reader has no favourite book 