Deplasarea spre roșu e romanul pe care l-am citit în primul sfert al unei călătorii de douăsprezece ore cu trenul. Și deși se citește ușor, nu e o carte simplă și poate fi citită în mai multe chei.
Romanul spune povestea unui profesor de franceză ce colaborează cu un ziar local și care, ca urmare a unei obligații pe care o primește în urma unui articol pe care îl scrie, ajunge să își spună povestea căsătoriei sale eșuate și să o asculte pe aceea a unei tinere englezoaice salvată de un preot de pe un drum nu foarte favorabil ei.
Dacă se urmăresc strict cele două fire narative, romanul pare unul psihologic, urmărind mai ales deplasarea spre roșu a personajului principal, reconfigurarea frecvenței propriei sale existențe, încercând să-și explice sieși ceea ce s-a întâmplat sub pretextul unei scrisori – căci aceasta este de fapt forma sub care e prezentat textul – adresate fiului său.
Plasată în contextul unei Românii abia ieșite din comunism și care se confruntă cu imaginea terifiantă a mineriadelor, pierderea pe care o suferă personajul când soția sa preferă să rămână în Germania, alături de fratele ei geamăn, reprezintă de fapt dilema unui întreg popor, orbit de libertatea pe care o primește imediat după revoluție, de sclipirea capitalistă din Occident. De altfel, discuțiile despre politicul și socialul românesc din această perioadă nu lipsesc din niciun capitol, abordând teme ca mineriadele, fatala alegere a lui Ion Iliescu la primul vot liber din România sau situația orfelinatelor românești – mai ales imaginea lor în afară, imagine pe care articolul scris de profesorul de franceză încearcă să o îmbunătățească.
Deși autorului nu-i lipsesc momentele în care impresionează prin scriitură, el eșuează în crearea unui întreg – plotul inițial, cel al școlii despre care se scrie un articol, al prietenului influent și al englezoaicei, este abandonat pentru cel al mariajului nefast și nu mai este reluat niciodată (pentru cei ce încă suferă din cauza catastrofalului sezon 8 din Game of Thrones, senzația lăsată de această carte va fi foarte familiară). Romanul sfârșește prin a fi o colecție de povestiri bine scrise legate prin povestiri mai puțin bine scrise, iar cititorul care așteaptă o revelație la finalul romanului va rămâne întrebându-se dacă nu există o continuare. Nu există, romanul e o povestire într-o ramă incompletă, care nici măcar nu oferă o invitație de a fi completată de cititor.
Mareș nu atinge așteptările pe care le creează el însuși la începutul romanului și ne învață să o lăsăm mai moale cu așteptările astea, că de-aia suntem atât de dezamăgiți în viață. Mie totuși mi-a demonstrat și ceva de bine (spre foarte bine): proza scurtă îi e foarte potrivită. Și a scris și asta, o să citesc și revin să vă informez că am avut dreptate.
A reader has no favourite book 