Tag: dragoste

Chris Kraus – “I Love Dick”

Posted on by Gabriela

Mi-am cumpărat cartea asta în urma unei scurte vizite în Londra şi, bineînţeles, am considerat-o o glumă. Plănuiam să o citesc în cât mai multe locuri publice şi să mă amuz pe înfundate de privirile confuze sau acuzatoare ale oamenilor. Nu aveam niciun fel de aşteptări literare şi nu mă aşteptam să mă motiveze în vreun fel (nici pozitiv, nici negativ) încât să scriu ceva despre ea. Achiziţia a fost pur amuzament, dar toate presupunerile şi planurile mele au fost cât se poate de greşite.

Am dat de o carte pe care am simţit nevoia să o devorez în intimitate, să asimilez fiecare cuvânt şi fiecare emoţie, fiecare idee de parcă viaţa mea ar fi depins de asta. I Love Dick nu e neapărat un roman epistolar, aşa cum e descris în general. Eu aş zice că e un experiment şi în acelaşi timp o confesiune – autoarea descrie aventura mai degrabă mentală, imaginată pe care a avut-o cu sociologul Dick Hebdige în timpul căsătoriei sale cu criticul literar Sylvère Lotringer. Există o serie de modificări ale faptelor reale (e.g. sursă greşită a citatelor), care ar putea fi o încercare de ficţionalizare, însă zvonurile spun că Hebdige a încercat să o dea în judecată pe autoare pentru publicarea acestei cărţi.

Dar dincolo de validarea faptelor din carte, care pot fi mai mult sau mai puţin închipuite de scriitoare, romanul este un adevărat manifest al feminismului.

Why does everybody think that women are debasing themselves when we expose the conditions of our own debasement? Why do women always have to come clean? The magnificence of Genet’s last great work, The Prisoner of Love, lies in his willingness to be wrong: a seedy old white guy jerking off on the rippling muscles of the Arabs and Black Panthers. Isn’t the greatest freedom in the world the freedom to be wrong?

Deşi pe tot parcursul textului autoarea-narator insistă pe faptul că nu e o intelectuală, reuşeşte să analizeze cu un deosebit rafinament şi subtilitate o serie de personalităţi artistice şi culturale, fapt ce nu denotă decât profunzimea sa, pe care însăşi şi-o refuză – în mediile în care ajunge alături de soţul ei se simte în general o intrusă, nu atinge nivelul persoanelor de acolo; aşadar, nu poate fi numită o intelectuală.

It’s better than sex. Reading delivers on the promise that sex raises but hardly ever can fulfill — getting larger cause you’re entering another person’s language, cadence, heart and mind.

Ce se întâmplă de fapt în roman? După ce cuplul format din Chris şi Sylvère rămâne peste noapte la Dick din cauza vremii nefavorabile, Chris pare să se îndrăgostească de gazda lor, dezvoltând o adevărată obsesie faţă de acesta.

Last winter when I fell in love with you and left Sylvère and moved back alone up the country, I found the second story that  I’d ever written, 20 years ago in Wellington. It was written in the third person, the person most girl use when they want to talk about themselves but don’t think anyone will listen.

Cei doi soţi ajung să scrie scrisori pe care iniţial nu le trimit, în ceea ce pare a fi un joc de comunicare, un joc care a al lor , iar Dick e un simplu pretext. În timp ce Sylvère începe să se simtă intimidat de fixaţia soţiei sale, aceasta devine din ce în ce mai puternică şi dorinţa de a-l implica pe Dick devine iminentă. Acesta nu poate decât să fie uimit şi reticent (ca orice om obişnuit care ar primi de la un cuplu pe care abia îl cunoaşte 90 de pagini de scrisori adresate lui, de altfel) şi, în definitiv, el este mai degrabă un personaj absent. Despre Dick nu aflăm în mod direct mai nimic – tot ce ştim despre el e construit pe obsesia lui Chris. La finalul romanului, nu ştim nimic despre personajul al cărui nume apare în titlu, iar triunghiul amoros conturat în text pare că e lipsit de al treilea membru – iar dacă el există, care sunt relaţiile sale cu ceilalţi doi? Finalul ridică această întrebare – după toate cele întâmplate, Dick este indiferent a suferinţele lui Chris, îngrijorarea sa fiind dacă se mai poate pune problema unei prietenii între el şi Sylvère.

Dear Dick,

No woman is an island-ess. We fall in love in hopeof anchoring ourselves to someone else, to keep from falling.

Deznodământul este unul deschis cu privire la soarta psihică a lui Chris – este ea eliberată de sub autoritatea patriarhală sau zdrobită de ea?

Orhan Pamuk – “Muzeul inocenţei”

Posted on by Gabriela

Citind Muzeul inocenţei, n-am putut să nu mă gândesc la faptul că Orhan Pamuk este pentru literatura turcă ceea ce este Tolstoi pentru cea rusă. Şi asemănările nu stau neapărat în elemente structurale sau de viziune pe care cei doi le împărtăşesc, pentru că nu i-am supus pe cei doi unei astfel de analize, ci pentru că starea pe care mi-au creat-o cărţile celor doi e aceeaşi: m-am simţit asaltată de sute, mii de amănunte care nu aduceau neapărat nimic în plus poveştii, ci părea un efort voluntar al scriitorului de a nu ajunge la final prea curând, de a mai petrece timp în vâltoarea acestei naraţiuni care a devenit parte din ei (şi din care a devenit chiar el parte în cazul lui Orhan Pamuk, care are, spre deosebire de Tolstoi, instrumentele postmodernismului şi se foloseşte cu pricepere de ele). Toate aceste detalii dau greutate iubirii obsesive a lui Kemal, dar şi nivelează firul epic, care nu constă într-o poveste de dragoste tumultuoasă, ci într-o epopee despre iubirea care poate fi pasională şi spontană, pe de o parte, dar, pe de altă parte, despre iubirea care aşteaptă, care mocneşte în linişte aşteptând să se poată dezlănţui, despre cum îşi găseşte ea pacea în gesturi şi obiecte mărunte, precum cele 1593 de seri petrecute în compania familiei persoanei iubite sau cele 4213 mucuri de ţigară care au fost atinse mâinile şi buzele acesteia.

De fapt, nu cred că e neapărat o poveste de dragoste, pentru că sentimentele lui Kemal nu pot fi asimilate în totalitate acestui termen nobil. El îşi creează mai degrabă imaginea de îndrăgostit, consolidării căreia îşi dedică toată viaţa. În numele iubirii sale răneşte atât persoana iubită, cât şi pe logodnica ce îi poartă o dragoste sinceră şi consideră că statutul lui de fiinţă care iubeşte îi permite acest lucru. Unii cititori, mai aspri, îl pot cataloga în categoria bărbaţilor imorali şi egocentrici, în timp ce alţii îl absolvă de orice vină, căci cei aflaţi sub semnul dragostei nu mai pot fi traşi la răspundere pentru acţiunile (şi non-acţiunile lor).

Într-adevăr, e destul de greu să îl condamni pe Kemal, atunci când “victimele” sale există doar pentru a întruchipa aceste roluri. În timp ce personajele masculine capătă portrete care le studiază în adâncime (până şi despre personaje episodice precum Zaim şi Mehmet cunoaştem multe amănunte importante pentru portretul lor moral), personajele feminine, îndeosebi Sibel şi Füsun, nu se bucură de acelaşi tratament. În timp ce Sibel e doar un personaj secundar, ne aşteptăm ca cel puţin Füsun să fie zugrăvită aşa cum ar face-o un îndrăgostit autentic. Nu putem vorbi nici măcar de o idealizare a acesteia, pentru că pe tot parcursul romanului ea nu rămâne nimic mai mult decât obiectul unei obsesii (accent pe obiectul, pentru că nu e înfăţişată ca ceva mai mult de atât), a unei dorinţe, singurele trăsături pe care i le aflăm fiind încăpăţânarea imatură şi dorinţa de a-şi depăşi condiţia, de a deveni o actriţă faimoasă.

Totuşi, romanul vorbeşte şi despre ceva mai mult, despre Istanbulul anilor ’60-’70 şi despre mentalitatea care încă guverna Turcia acelei epoci, fiind supusă în acelaşi timp unui proces de modernizare acceptat cu greu de opinia publică. De altfel, viaţa lui Kemal şi soarta Istanbulului se reflectă parţial una în cealaltă: dacă deciziile cele mai importante din viaţa lui Kemal se iau în preajma unor evenimente destabilizatoare (moartea celor două figuri paterne), Istanbulul are parte de propria sa porţie de destabilizare, pornită din estomparea din ce în ce mai puternică a unei figuri la fel de importante ca cea paternă, tradiţia. Astfel, luăm contact cu o ţară aflată în plină tranziţie şi vedem ce efect are schimbarea asupra locuitorilor, gustând în acelaşi timp din cultura lor.

Însă nu trebuie să uităm cine este cu adevărat Orhan Pamuk, acest scriitor fidel crezului său artistic, o punte între realitate şi ficţiune, prin care cele două ajung să comunice. Orhan Pamuk devine personaj al propriei cărţi, primind chiar de la protagonist misiunea de a-i spune povestea, dar şi de a finaliza proiectul Muzeului inocenţei (aflat în Instanbul şi mai nou şi pe lista mea de obiective turistice). E un joc postmodernist de care suntem atenţionaţi încă de la logodna lui Kemal cu Sibel, când unul dintre invitaţi este chiar Orhan Bey, dar căruia nu-i dăm mare atenţia până în final, când aflăm povestea acelei seri şi dintr-o altă perspectivă.

Tot despre realitate şi ficţiune vorbim şi atunci când ne întrebăm cât din personaje sunt parte din autor şi cât sunt pură ficţiune, iar dilema e cu atât mai mare acum, când Orhan preia vocea lui Kemal şi şi-o însuşeşte.

În definitiv, nu ştim dacă asta e adevărata întrebare pe care ar trebui să ne-o punem, deşi avem răspunsul:

Toţi mă întreabă: domnule Pamuk, dumneata eşti Kemal din roman? Ei, gata! Nu, nu sunt Kemal, dar nici nu vă pot convinge că nu sunt. Asta înseamnă să fii scriitor. Şi sunt fericit. Tolstoi a făcut o şcoală. Alţi scriitori au întemeiat o revistă, au făcut filme, au avut o carieră politică. Muzeul ăsta e şcoala mea, e revista, e filmul şi e politica mea. E o parte din mine.

Milan Kundera – “Viaţa e în altă parte”

Posted on by Gabriela

Jaromil, cel destinat să fie poet, crescut având conştiinţa faptului că e special, că e destinat pentru ceva măreţ, se maturizează şi evoluează simţind în fiecare clipă că viaţa e în altă parte, într-un loc în care el nu reuşeşte să ajungă, nu la timp şi nu integral, nu fără a întâmpina probleme care îl determină să nu ia parte la viaţa reală cea mult visată. Atunci când o face însă, îşi dă seama că prin el acţionează altcineva, vocea altcuiva iese din propria-i gură, căci din dorinţa de a fi acceptat şi admirat, nu reuşeşte decât să imite sau să repete lucruri ce i-au distat deja pe alţii sau să reproducă ideile altora, clacând de fiecare deată când e vorba de ceva nou. Şi chiar dacă se dovedeşte că poetul nu e în totalitate lipsit de talent, ne dăm seama că nicio clipă nu se lasă cuprins de pasiunea poeziei, aceasta fiind doar un mijloc prin care îşi doreşte să ajungă la viaţă, oricum ar arăta sau s-ar simţi aceasta.

Cartea asta acoperă toată viaţa poetului, de la naşterea privită ca o binecuvântare de mamă şi ca un calvar de tată, până la moartea sa banală, deloc triumfală. Nu e viaţa unui poet, aşa cum ne-o imaginăm, plină de pasiune şi tragism. Aş spune că Milan Kundera face un amplu exerciţiu de ironie, întins pe 374 de pagini, căci toate subiectele atinse, familia, poezia, dragostea, comunismul şi chiar moartea, oricât de serioase, se transformă într-o manifestare a absurdului, devin parodii, satire aduse lor însele. Jaromil nu e personajul complex pe care îl visam citind numele capitolelor, împodobite cu farmecul pe care îl dă orice aluzie la poezie. E, din contră, un personaj care doar îşi doreşte, zadarnic, să fie complex.

Mama poetului rămâne tot timpul doar atât, mama poetului, semn  că existenţa ei nu are sens decât în strânsă legătură cu a lui. Influenţa ei este imposibil de risipit: ea, incapabilă să-şi imagineze fiul existând fără ocrotirea ei; el, acel Apollo pe care mama sa şi l-a dorit – ca iubit, ca amant şi ca fiu.

Prezenţa dominatoare a mamei îi obturează personalitatea, fapt pe care încearcă să-l compenseze prin alter-ego-ul său, Xavier, o fiinţă onirică, un călător al viselor, eliberat de orice fel de constrângeri, chiar şi de cele spaţiale şi temporale. (Partea asta m-a făcut să mă gândesc la cât de bine ar da tot romanul pus pe un ecran şi ăsta e unul din momentele în care chiar îmi doresc să fiu regizor, chiar dacă aş ajunge foarte repede în dilema “ce carte să mai ecranizez?”)

Celălalt centru de influenţă nu e poezia, în ciuda supranumelui său de poet, ci socialismul, în cadrul căruia poezia e un instrument, dezbrăcat de artistic şi luând forma utilului, a propagandei şi a persuasiunii. Iar socialismul nu ţine cont de dragoste sau artă; gloria datoriei se naşte din capul retezat al dragostei.

Poezia e un domeniu în care orice afirmaţie devine adevăr. Poetul spunea ieri: “viaţa e deşartă ca plânsul”, azi el spune: “viaţa e veselă ca râsul”, şi de fiecare dată are dreptate. Azi el spune: “totul se sfârşeşte şi se întunecă în tăcere”, iar mâine va spune: “nimic nu se sfârşeşte şi totul răsună în eternitate” şi ambele afirmaţii exprimă adevărul. Poetul nu are nevoie să demonstreze nimic; singura demonstraţie o constituie intensitatea sentimentului.

În timp ce pictorul, primul şi singurul său mentor alege să lucreze pe şantier decât să îşi subjuge arta acestor interese meschine, Kundera îl face, nu fără o urmă fină de sarcasm, pe unul din personaje, susţinut ulterior de Jaromil, să pună poezia în mod irefutabil în serviciul sistemului.

(…) versurile acestea erau, fără îndoială, frumoase, dar, oricum, chiar şi într-o poezie de dragoste trebuia să reiasă, cu claritate, că a fost scrisă de un poet socialist.

Până şi dragostea devine un spectacol de comedie, neputându-se manifesta din cauza unei perechi de indispensabili mult prea ponosiţi pentru a putea menţine atmosfera romantică sau a unei minciuni minore care se transformă într-un dezastru.

Şi nimic din toate astea nu e tragic, nimic nu e eroic sau înălţător, căci asta ar fi o altă poveste, care se petrece, fără îndoială, dar în altă parte.

Mario Vargas Llosa – “Oraşul şi câinii”

Posted on by Gabriela

Tocmai ce terminasem de citit Memoriile unei fete cuminţi ale lui Simone de Beauvoir şi n-am putut să nu fiu uimită de coincidenţă: cele două părţi ale romanului Oraşul şi câinii au ca motto câte un citat din Jean-Paul Sartre, respectiv Paul Nizan, ambii făcând parte din cercul de apropiaţi ai autoarei menţionate. Am trecut însă uşor peste această surpriză, căci romanul mi-a cerut să îmi eliberez mintea de orice mi-ar fi fost inutil lecturii.

Viaţa la Academia Militară Leoncio Prado e de o duritate căruia nu îi supravieţuiesc cei mai slabi dintre cadeţi. Şi această duritate nu e născută din programul mult prea strict, nici din exigenţa superiorilor sau a profesorilor, adevăratele demonstraţii de putere se dau între cadeţi, regulile instituţiei sunt sfidate fără excepţie, fie că e vorba de consumul de tutun şi alcool, de jocuri de cărţi sau de furtul subiectelor, toate aceste abateri fiind trecute cu discreţie sub un cod al tăcerii de care nimeni nu bănuieşte. În cei trei ani de studiu cadeţii trec de la stadiul de câine, supus violenţelor anilor mai mari, la stadiul de asupritori. Iar cei care nu reuşesc să se adapteze suferă fizic din agresivitatea colegilor, dar mai ales psihic, din izolarea pe care cele două zile de weekend când pot părăsi incinta academiei nu reuşesc să o anuleze, chiar dacă ele aduc dulcea alinare a dragostei.

Deşi violenţa e cea care vorbeşte cel mai bine printre cadeţi, aceştia par să aibă anumite principii pe care uneori se dovedeşte că e mai benefic să nu le urmeze.

-Dar cazul lui e diferit, a spus el, cu o voce aspră, articulând cuvintele cu greutate. Nu-i acelaşi lucru, domnule locotenent. Ceilalţi m-au trădat doar din laşitate. El voia să-l răzbune pe Sclav. E un turnător, iar lucrul ăsta e totdeauna jalnic la un bărbat; dar el avea de răzbunat un prieten, nu vedeţi diferenţa, domnule locotenent?

Cele cinci voci narative, dintre care patru aparţin unor personaje (pe care eu le-am considerat trei până spre finalul romanului), oferă un insight în viziunea autorului, sau cel puţin viziunea pe care vrea să o transmită prin acest roman. Personajele nu sunt reduse la faptele lor, nici la nişte explicaţii pur raţionale şi obiective, ci capătă rotunjime psihologică, capătă un trecut, acest roman nu e un proces juridic şi nici nu oferă vreo sentinţă. Scopul nu este acela de a judeca personajele, ci de a le înţelege. Iar prin faptul că avem acces la gândurile lor, nu e vorba doar de înţelegere. La întrebarea de ce? ne poate răspunde orice autor cât de cât omniscient. Însă fiecare personaj îşi creează propria formulă identificabilă dinainte de a fi precizată în mod explicit, răspunzându-ne şi la întrebarea ce?

Substratul atobiografic al romanului este foarte puternic, povestea lui Llosa suprapunându-se în multe aspecte cu cele ale personajelor sale, deşi Poetul este cel mai aproape de un alter-ego al său. Publicarea romanului chiar a stârnit controverse, deoarece ar fi însemnat o defăimare la adresa Academiei Militare Leoncio Prado din Lima, la care a fost înscris autorul. Şi nu e de mirare că directorii instituţiei au privit astfel textul, pentru se critică în mod evident dorinţa de a păstra imaginea instituţiei intactă, chiar dacă aceasta presupune sacrificiul dreptăţii şi muşamalizarea adevărului.

Eşti îndrăgostit lulea. Când eu m-am îndrăgostit prima oară, eram cam de vârsta ta, dar nu iubeam aşa de tare. Dragostea e tare păcătoasă. Te tâmpeşti şi nu te mai ocupi de tine însuţi. Lucrurile îşi schimbă sensul şi eşti în stare să faci cele mai mari prostii şi să te nenoroceşti într-un minut pentru tot restul vieţii. Asta, pentru bărbaţi. Femeile, nu, pentru că sunt foarte şmechere, se îndrăgostesc doar când le convine. Dacă un bărbat nu le bagă în seamă, le trece dragostea şi caută altul. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Deşi Oraşul şi câinii e departe de a fi un roman de dragoste, mobilul acţiunii rămâne însă dragostea – inseparabilă de orice înseamnă viaţă.

 

Orhan Pamuk – “Femeia cu Părul Roşu”

Posted on by gabicaqt27

Femeia cu Părul Roşu îşi vopseşte părul cu henna, singură, pentru că îşi alege culoarea părului din proprie voinţă. Femeia cu Părul Roşu e nevoită să renunţe la dragostea ei din interese politice. Femeia cu Părul Roşu iubeşte teatrul.

Te vei îndrăgosti de Femeia cu Părul Roşu când veţi trece prima dată pe lângă ea şi n-o vei uita niciodată. Te vei lăsa sedus de ea, fără să bănuieşti măcar cum te-a ales. Vei avea 16 ani şi ea va fi prima pentru tine.

În noaptea aceea am făcut pentru prima oară dragoste cu o femeie. A fost teribil de răscolitor şi la fel de minunat. Toate ideile pe care le nutream înainte cu privire la viaţă, la femei şi la mine însumi s-au schimbat într-o clipă: Femeia cu Părul Roşu m-a învăţat să mă cunosc şi m-a învăţat, totodată, sensul fericirii.

N-o vei mai vedea pe Femeia cu Părul Roşu multă vreme, însă imaginea ei şi amintirea evenimentelor care s-au întâmplat atunci va rămâne undeva în spatele memoriei tale în timp ce vei încerca să trăieşti de parcă nimic nu s-a întâmplat. Iar când o vei revedea pe Femeia cu Părul Roşu, ţi se va părea la fel de fermecătoare.

Doar că romanul lui Orhan Pamuk nu e un roman de dragoste. E mai degrabă un roman despre absenţa dragostei, despre absenţa dragostei paterne şi despre dezechilibrele care vin la pachet cu ea.

Înseamnă că nu s-a purtat cu tine ca un tată, a zis Femeia cu Părul Roşu. Găseşte-ţi altul! În ţara asta, oamenii au mulţi taţi. Părintele-stat, Dumnezeu-tatăl, părintele-general, părintele-mafiot… Aici nimeni nu poate trăi fără tată!

Lipsit de tată şi mai apoi de un fiu, crezând că l-a ucis pe meşterul pe care l-a privit ca pe un tată timp de o lună, Cem Çelik devine pasionat de cele două poveşti din culturi diferite în care are loc confruntarea dintre tată şi fiu, fără ca vreunul dintre cei doi să fie conştient de identitatea adversărului său: mitul lui Oedip şi cel al lui Rostam şi Sohrab.

Cem renunţă la visul său din copilărie, acela de a deveni scriitor şi alege o carieră ceva mai practică. Îşi continuă viaţa şi se căsătoreşte cu Ayşe, alături de care continuă studiul celor două legende, fără a-i dezvălui însă motivul obsesiei lui. Însă ştiţi ce se spune despre legende.

Asta pentru că lucrurile despre care se povesteşte în basmele şi legendele de pe vremuri se sfârşesc prin a ni se întâmpla şi nouă. Cu cât citiţi mai multe legende şi cu cât credeţi mai mult în ele, cu atât ajunge să vi se întâmple mai des ceea ce stă scris în ele. Poveştile pe care le ascultaţi sunt numite, de fapt, legende pentru că vi se întâmplă şi vouă.

Viaţa lui Cem respectă regula asta, paralele dintre aceasta şi cele două poveşti fiind trasate cu dibăcie, însă care din cele două figuri paterne va fi?

Orhan Pamuk este acelaşi. Cuvintele lui curg fără întreruperi, parcă fără schimbări de ritm şi de asta e cu atât mai şocant când evenimentul care strică echilibrul are loc, nu doar că e neaşteptat, ci câteva pagini după încă te întrebi dacă s-a întâmplat cu adevărat, dacă moartea cuiva poate fi povestită cu atâta seninătate sau dacă doar îţi joacă feste imaginaţia. Şi de fapt nimic nu poate definit doar de această simplitate a limbajului, pentru că în el se ascund noi înţelesuri.

Pe alocuri, scriitura lui Orhan Pamuk sună ca o poezie. Şi ştiţi ce se spune despre poeţi.

Pe poet trebuie mai întâi să-l spânzuri, pentru ca mai apoi să plângi la picioarele spânzurătorii sale.

 

 

 

Jonathan Safran Foer – “Iată-mă”

Posted on by gabicaqt27

Iată-mă. Ăsta e răspunsul lui Avraam la chemarea divină şi ăsta e răspunsul personajelor din roman atunci când eul lor cel adevărat nu mai rezistă reprimării din cei şaisprezece ani de căsătorie.

Iată-mă relatează povestea unei despărţiri şi a tuturor lucrurilor care există în jurul ei, a tuturor oamenilor şi a tuturor suferinţelor. Despre istorie, familie, identitatea unui popor prigonit. E despre oameni şi despre un gol de comunicare – între partenerii de viaţă, între generaţii ale aceleiaşi familii şi între membrii aceleiaşi generaţii.

În lipsa contextului, toţi am fi nişte monştri. 

E un roman sfâşietor. Am ales să termin anul 2017 cu inima ruptă în bucăţi. Nu pentru că se întâmplă vreun eveniment sfâşietor la final. Tocmai pentru că nu se întâmplă nimic de genul ăsta. Pentru că romanul ăsta e organic şi îl simţi cum respiră, simţi cum în Julia şi Jacob se concentrează toţi părinţii, în Sam, Max şi Benjy toţi fiii, iar în fiecare pagină neliniştea poporului evreu, pentru care şirul de nedreptăţi la care a fost supus nu s-a terminat. Universul familiei Bloch e cel în care trăim cu toţii – dorinţa de fericire, nevoia de respectare a normelor sociale, datoria faţă de familie.

Dar ceea ce face ca romanul să fie atât de viu şi autentic este umorul care, la fel ca în realitate, are multe funcţii şi urmăreşte întotdeauna ceva mai mult decât râsul: mascarea adevărului, destinderea atmosferei, transmiterea unui mesaj ce nu poate fi spus în mod direct. Ziceam că mi-a fost frântă inima. Şi totuşi nu am plâns. În schimb, am râs. Nu doar m-am amuzat, ci am râs, audibil şi total neaşteptat – cititul în locurile publice m-a făcut capabilă să-mi stăpânesc destul de bine reacţiile. De data asta n-a funcţionat. (Ce bine că e vacanţă şi că nu există niciun motiv să interacţionez cu lumea din exterior.)

Poate am învăţat puţin prea mult de la membrii familiei Bloch şi de acum o să-mi exprim tristeţea doar prin râs. E amuzant, e amuzant. Asta le spune Jacob copiilor de fiecare dată când se lovesc sau se întâmplă ceva nefericit.

CUM SĂ JOCI TRISTEŢEA
Nu există, aşa că ascunde-o ca pe o malformaţie.

CUM SĂ JOCI FRICA
Râzi.

Talentul lui Jonathan Safran Foer stă mai ales în arhitectura dialogurilor. Nu sunt toate orale, unele sunt prin SMS, altele online, dar ce diferă de alte lecturi e că dialogul nu e folosit nici pentru a duce acţiunea mai departe, nici pentru a o face să stagneze, e acţiunea în sine. Ca aici:

(…)

cineva ar trebui să inventeze un emoticon
pentru cuvântul pe care ar trebui să-l inventeze cineva
ca să descrie cât de mult m-ai rănit

îmi pare rău

(…)

te-ai întrebat vreodată de ce conta
dacă ahile se rănea la călcâi
fiindcă era singura lui parte muritoare?
şi ce? ar fi fost un şchiop nemuritor

cred că ştii de ce

ştiu

mi-ar plăcea foarte foarte mult să ştiu

foarte foarte foarte foarte
până când cuvântul “mi-ar plăcea” s-ar sparge

într-un milion de bucăţi

în dragoste

deci spune-mi

nu e vorba despre simplul fapt de a avea un călcâi
care era singura parte muritoare a trupului lui
ÎNTREAGA sa mortalitate era concentrată în călcâiul acela
– ca şi când ai muta toţi oamenii dintr-un zgârie-nori
la subsol, iar apoi subsolul se inundă

şi toţi oamenii care lucrau la diferite etaje
şi care altminteri nu s-ar fi întâlnit niciodată
se împrietenesc şi decid să ia cina împreună
şi apoi toţi ies la cină în oraş
şi îşi cunosc unul altuia familiile
şi petrec sărbătorile împreună
şi se căsătoresc şi fac
copii, care fac copii, care fac copii

dar s-au înecat

şi ce dacă?

Chiar aşa. Şi ce dacă?