Orhan Pamuk – “Muzeul inocenţei”

Citind Muzeul inocenţei, n-am putut să nu mă gândesc la faptul că Orhan Pamuk este pentru literatura turcă ceea ce este Tolstoi pentru cea rusă. Şi asemănările nu stau neapărat în elemente structurale sau de viziune pe care cei doi le împărtăşesc, pentru că nu i-am supus pe cei doi unei astfel de analize, ci pentru că starea pe care mi-au creat-o cărţile celor doi e aceeaşi: m-am simţit asaltată de sute, mii de amănunte care nu aduceau neapărat nimic în plus poveştii, ci părea un efort voluntar al scriitorului de a nu ajunge la final prea curând, de a mai petrece timp în vâltoarea acestei naraţiuni care a devenit parte din ei (şi din care a devenit chiar el parte în cazul lui Orhan Pamuk, care are, spre deosebire de Tolstoi, instrumentele postmodernismului şi se foloseşte cu pricepere de ele). Toate aceste detalii dau greutate iubirii obsesive a lui Kemal, dar şi nivelează firul epic, care nu constă într-o poveste de dragoste tumultuoasă, ci într-o epopee despre iubirea care poate fi pasională şi spontană, pe de o parte, dar, pe de altă parte, despre iubirea care aşteaptă, care mocneşte în linişte aşteptând să se poată dezlănţui, despre cum îşi găseşte ea pacea în gesturi şi obiecte mărunte, precum cele 1593 de seri petrecute în compania familiei persoanei iubite sau cele 4213 mucuri de ţigară care au fost atinse mâinile şi buzele acesteia.

De fapt, nu cred că e neapărat o poveste de dragoste, pentru că sentimentele lui Kemal nu pot fi asimilate în totalitate acestui termen nobil. El îşi creează mai degrabă imaginea de îndrăgostit, consolidării căreia îşi dedică toată viaţa. În numele iubirii sale răneşte atât persoana iubită, cât şi pe logodnica ce îi poartă o dragoste sinceră şi consideră că statutul lui de fiinţă care iubeşte îi permite acest lucru. Unii cititori, mai aspri, îl pot cataloga în categoria bărbaţilor imorali şi egocentrici, în timp ce alţii îl absolvă de orice vină, căci cei aflaţi sub semnul dragostei nu mai pot fi traşi la răspundere pentru acţiunile (şi non-acţiunile lor).

Într-adevăr, e destul de greu să îl condamni pe Kemal, atunci când “victimele” sale există doar pentru a întruchipa aceste roluri. În timp ce personajele masculine capătă portrete care le studiază în adâncime (până şi despre personaje episodice precum Zaim şi Mehmet cunoaştem multe amănunte importante pentru portretul lor moral), personajele feminine, îndeosebi Sibel şi Füsun, nu se bucură de acelaşi tratament. În timp ce Sibel e doar un personaj secundar, ne aşteptăm ca cel puţin Füsun să fie zugrăvită aşa cum ar face-o un îndrăgostit autentic. Nu putem vorbi nici măcar de o idealizare a acesteia, pentru că pe tot parcursul romanului ea nu rămâne nimic mai mult decât obiectul unei obsesii (accent pe obiectul, pentru că nu e înfăţişată ca ceva mai mult de atât), a unei dorinţe, singurele trăsături pe care i le aflăm fiind încăpăţânarea imatură şi dorinţa de a-şi depăşi condiţia, de a deveni o actriţă faimoasă.

Totuşi, romanul vorbeşte şi despre ceva mai mult, despre Istanbulul anilor ’60-’70 şi despre mentalitatea care încă guverna Turcia acelei epoci, fiind supusă în acelaşi timp unui proces de modernizare acceptat cu greu de opinia publică. De altfel, viaţa lui Kemal şi soarta Istanbulului se reflectă parţial una în cealaltă: dacă deciziile cele mai importante din viaţa lui Kemal se iau în preajma unor evenimente destabilizatoare (moartea celor două figuri paterne), Istanbulul are parte de propria sa porţie de destabilizare, pornită din estomparea din ce în ce mai puternică a unei figuri la fel de importante ca cea paternă, tradiţia. Astfel, luăm contact cu o ţară aflată în plină tranziţie şi vedem ce efect are schimbarea asupra locuitorilor, gustând în acelaşi timp din cultura lor.

Însă nu trebuie să uităm cine este cu adevărat Orhan Pamuk, acest scriitor fidel crezului său artistic, o punte între realitate şi ficţiune, prin care cele două ajung să comunice. Orhan Pamuk devine personaj al propriei cărţi, primind chiar de la protagonist misiunea de a-i spune povestea, dar şi de a finaliza proiectul Muzeului inocenţei (aflat în Instanbul şi mai nou şi pe lista mea de obiective turistice). E un joc postmodernist de care suntem atenţionaţi încă de la logodna lui Kemal cu Sibel, când unul dintre invitaţi este chiar Orhan Bey, dar căruia nu-i dăm mare atenţia până în final, când aflăm povestea acelei seri şi dintr-o altă perspectivă.

Tot despre realitate şi ficţiune vorbim şi atunci când ne întrebăm cât din personaje sunt parte din autor şi cât sunt pură ficţiune, iar dilema e cu atât mai mare acum, când Orhan preia vocea lui Kemal şi şi-o însuşeşte.

În definitiv, nu ştim dacă asta e adevărata întrebare pe care ar trebui să ne-o punem, deşi avem răspunsul:

Toţi mă întreabă: domnule Pamuk, dumneata eşti Kemal din roman? Ei, gata! Nu, nu sunt Kemal, dar nici nu vă pot convinge că nu sunt. Asta înseamnă să fii scriitor. Şi sunt fericit. Tolstoi a făcut o şcoală. Alţi scriitori au întemeiat o revistă, au făcut filme, au avut o carieră politică. Muzeul ăsta e şcoala mea, e revista, e filmul şi e politica mea. E o parte din mine.