Jeffrey Eugenides – “Middlesex”

Middlesex e o saga de familie. Cei care au mai citit o saga de familie ştiu că nimeni nu scrie aşa ceva despre o familie obişnuită. Iar restul lumii ştie că nu există familii obişnuite.

Şi cu toate astea, Calliope a fost o fetiţă şi apoi o adolescentă obişnuită. A învăţat la o şcoală de fete, şi-a pierdut virginitatea şi s-a îndrăgostit. Cal e şi el un tip obişnuit, căutând să întreţină relaţii cu reprezentantele sexului opus (ce ironic), dar cu teama oricărei legături mai adânci (unii ar spune că asta e una din trăsăturile masculine pe care le-a învăţat destul de repede – eu spun că e poate singura trăsătură care i-a rămas constantă în ambele etape ale vieţii sale, foarte bine compartimentate de conştiinţa propriului sex, în sensul biologic şi genetic al termenului). Ce e neobişnuit la cele două personaje e identitatea lor, tranziţia bruscă ce are loc imediat ce Calliope îşi descoperă adevărata identitate şi decide să devină Cal.

Scriu această recenzie cu o zi înainte de lansarea ultimului episod din Game of Thrones aşa că îmi e greu să cred că oricine va citi această recenzie nu e familiarizat cu ideea de incest şi cu urmările pe care le poate avea. Middlesex e de fapt o saga a unei mutaţii genetice şi a moştenirii ei nebănuite de nimeni până în (ne)fericitul caz în care ajunge să se manifeste. Iar faptul că cititorul ştie de la început asta nu face decât să amplifice suspansul fiecărei acţiuni: care e sexul copilului? cine e tatăl de fapt? cum îşi falsifică bunicii prima întâlnire pentru a nu da de bănuit care sunt adevăratele relaţii dintre ei? cum falsifici îndrăgosteala de fapt? (destul de uşor, atât timp cât e reală).

Mutaţia din ADN-ul familiei Stephanides face din Calliope un pseudohermafrodit, suferind de deficit de 5-alfa reductază – în definitiv, Cal are genotipul unui bărbat, însă organul reproducător este unul cu aspect femeiesc, cu un clitoris mai dezvoltat decât normal. Când află adevărul despre propria identitate, Calliope nu se transformă în Cal. Calliope se transformă în hypospadias, apoi în eunuc, în hermafrodit şi apoi în monstru. Totul în doar câteva răsfoiri de pagini de dicţionar. Şi chiar şi după ce devine Cal, teama monstruozităţii impuse de propriul genom nu dispare.

Deşi suntem puşi în faţa unei teme foarte importante din punct de vedere social, ea este tratată cu un umor brutal şi rafinat în acelaşi timp, iar autorul nu se grăbeşte să ne transmită vreun mesaj despre ea. Nu este un manifest, deşi ar fi avut potenţialul să fie. Vocea narativă este cea a personajului hermafrodit, care nefiind în exclusivitate membru al niciunui dintre sexe, poate să vorbească de parcă ar aparţine amândurora sau să se detaşeze de ele, poate să fie doar o voce narativă şi atât. Poate să fie orice. Trebuie doar să povestească. În spatele arhitecturii complicate şi fascinante a romanului, din el are cu adevărat relevanţă doar nevoia de a povesti, Cal(liope) trebuie ă îşi spună povestea, noi trebuie să îi ştim povestea, asta e singura salvare şi cale a umanităţii. Naratorul se simte narator mai mult decât orice altceva şi spune de mai multe ori asta, lăsând să pară ca o observaţie neimportantă, o mică obsesie a unui povestitor. Însă pentru acest narator titlul de povestitor este sinonim cu acela de a fi uman şi de a contribui la evoluţia umanităţii:

That’s how people live, Milt – Michael Antoniou again, still kindly, gently – by telling stories. What’s the first thing a kid says when he learns how to talk? ‘Tell me a story.’ That’s how we understand who we are, where we come from. Stories are everything,

Încă o carte despre poveşti. Tipic, nu?