Kazuo Ishiguro – “Rămăşiţele zilei”

Mă ştiţi doar, iubesc să citesc cărţi bune. Iubesc să scriu despre semnificaţiile din spatele lor, despre mesaj şi despre rafinamentul artistic al scriitorului.

Azi nu o să vorbesc despre nimic din toate astea. Pentru că oricât de mult iubesc să scriu despre cărţile astea bune (care mă fac să fiu fericită că mi-am luat ochelari noi şi că acum pot citi mai mult de cinci pagini fără să încep să plâng), iubesc şi mai mult să pot să râd copios de o carte şi mai ales de snobismul lumii literare care o ridică în slăvi. Pot să fiu eu mythbusterul vostru literar din această seară?

Mitul numărul 1: Kazuo Ishiguro e laureat al Premiului Nobel

FALS. De altfel, oricine îi citeşte cărţile se prinde că nu e aşa. Adevărata laureată a Premiului Nobel este Jane Austen, dar pentru că ea e moartă şi Premiile Nobel nu se acordă post-mortem, Kazuo Ishiguro s-a oferit să îl ia în numele ei. De altfel ce e Kazuo Ishiguro dacă nu o Jane Austen a secolului XXI? Singura libertate pe care şi-a permis-o de la romanele clişeice de dragoste de acum două secole e finalul care nu e fericit. Mă rog, nici nefericit nu e. E aşa, ca ultimul episod din Game of Thrones.

Mitul numărul 2: Rămăşiţele zilei are 245 de pagini

GREŞIT. Rămăşiţele zilei are o singură pagină care se tot repetă, dar pe la a patra repetiţie deja te-ai plictisit atât de tare încât nu mai procesezi nimic, doar citeşti în speranţa că e o eroare de la editură şi că la un moment dat vor apărea adevăratele pagini ale cărţii. Eu încă sper să fie o greşeală şi să fi citit eu altă carte. Mă rog, eu şi toţi oamenii care au mai citit-o. Poate dacă facem o petiţie să rescrie cartea cum încearcă fanii Game of Thrones ne ia şi pe noi cineva în seamă.

Mitul numărul 3: Rămăşiţele zilei este o carte despre inexorabilitatea vieţii şi a propriilor alegeri

ERONAT. Rămăşiţele zilei este o silabisire a acestor concepte pentru cei mai grei de cap care după 200 de pagini în care scriitorul nu vorbeşte decât despre asta în mod implicit nu s-au prins încă şi au nevoie de lămuriri. Ultimele cinci pagini cam asta sunt. Un fel de: “am scris o carte proastă şi probabil nici tu nu eşti prea deştept dacă o citeşti, aşa că lasă-mă să-ţi explic ce voiam să spun”. Ei bine, domnule Ishiguro, poate Stevens nu s-a prins că femeia aia abia aştepta să mişte şi el ceva, dar tu nu eşti la fel de subtil ca doamna Kenton şi noi nu suntem la fel de lipsiţi de inteligenţă (emoţională sau de orice fel) precum iubitul tău Stevens.

Ce e de fapt cartea asta? O struţo-cămilă între romanul riguros clasic şi cel ceva mai modern al introspecţiei, care încearcă să fie profundă, dar eşuează lamentabil şi pe care mulţi îmi vor spune că nu am înţeles-o. Chiar îmi doresc că nu o fi înţeles-o, să fie de o genialitate mult superioară capacităţii mele de înţelegere. Şi aştept lămuriri (de preferat nu după 30 de ani ca în cazul doamnei Kenton şi a lui Stevens, dacă e posibil) de la oricine crede că poate să mi le dea.

Mitul numărul 4: Nu m-am bucurat citind această carte.

Oh ba da, m-am bucurat de cartea asta mai mult decât de multe altele care chiar mi-au plăcut: ştiam că urmează să scriu asta.

So, what's your take on this?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: