Ca toate poveştile de dragoste din viaţea mea, eu şi scrisul lui Salman Rushdie am început foarte prost, dar apoi ne-am îndrăgostit iremediabil. Şi nu e de mirare, pentru că am debutat citind Luka şi Focul Vieţii şi restul volumelor legate de acest titlu. Dezamăgită fiind de asemănarea puţin exagerată cu Poveste fără sfârşit, am fost adusă în actuala etapă a relaţiei noastre de Pământul de sub tălpile ei. S-ar putea spune că am revenit cu picioarele pe pământ.
Iar Copiii din miez de noapte n-a făcut decât să ne consolideze relaţia. Şi acest roman m-a dus cu gândul la un altul pe care îl iubesc (şi e destul de evident că vorbesc despre Toba de tinichea), dar această asemănare nu m-a făcut decât mai dedicată lecturii. Ce-i drept, plănuiesc să îl recitesc, pentru că, deşi m-am ţinut destul de bine de firul naraţiunii, multe detalii de ordin cultural şi istoric au fost de multe ori prea mult pentru mine sau cel puţin prea mult pentru o primă lectură.
Copiii născuţi odată cu declararea independenţei Indiei – în prima oră de la acest eveniment – nu sunt copii obişnuiţi, ei posedă abilităţi speciale (de la revoluţionare până la pur şi simplu bizare) şi, în fond, nu pot să fie definiţi ca simple individualităţi, ei sunt revendicaţi de India, de un popor întreg pe care îl reprezintă. În număr de 1001, doar doi sunt născuţi chiar în clipa declarării independenţei. Schimbaţi la naştere şi posedând cele mai de seamă abilităţi, Shiva şi Saleem sunt protagoniştii romanului. Cel din urmă este chiar naratorul, care a dovedit în cele aproape 600 de pagini că poate vorbi despre sine şi fără intermediari (chiar şi când sau mai ales când e vorba de evenimente la care nu a fost prezent).
Cine şi ce sunt? Răspuns: sunt suma a tot ce s-a întâmplat înaintea mea, a tot ce am fost, văzut şi făcut, a tot ce mi s-a făcut. Sunt orice lucru şi orice fiinţă a căror existenţă în lume au afectat şi au fost afectate de existenţa mea. Sunt tot ce se întâmplă după ce am plecat şi nu s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi venit. Şi să nu credeţi că reprezint un caz excepţional: fiecare “eu”, fiecare dintre cei peste şase sute de milioane câţi există la ora actuală, conţine o multitudine asemănătoare. Repet pentru ultima oară: ca să mă înţelegeţi, trebuie să înghiţiţi o întreagă lume.
Complexitatea romanului e dată de informaţiile de natură istorică şi culturală furnizate, ce reprezintă cadrul pentru o poveste de-a dreptul fabuloasă (ca acţiune sau număr de personaje, de exemplu).
Deşi istoria Indiei îmi e doar vag cunoscută, crizele pe care aseastă ţară le confruntă nu sunt diferite de cele care apar din cele mai vechi timpuri pe tot globul şi de aceea caracteristicile lor nu sunt particulare. Şi mi-am amintit citind acest roman că cea mai sigură cale de a suprima un popor, o identitate este aceea de a-i lua dreptul la speranţă.
Ce e mai rău ca vergelele de fier, gratiile şi lumânările lipite de piele? Ce întrece în cruzime smulgerea unghiilor şi înfometarea? Dau la iveală cea mai fină şi mai delicată glumă a Văduvei: în loc să ne tortureze, ne-a lăsat să sperăm. Ceea ce înseamnă că exista ceva – ba nu, mai mult decât ceva: cel mai frumos lucru din lume! – de care ne putea deposeda. Şi în foarte scurt timp o să trebuiască să desciu cum ne-a tăiat macaroana.
Ectomia (din greacă, presupun): adică o tăiere. La care medicina adaugă o serie de prefixe: apendectomie, mastectomie, amigdalectomie, trompectomie, vasectomie, histerectomie. Saleem ar vrea să doneze un alt articol, absolut fără nici o pretenţie materială, în folosul acestui catalog al extirpărilor; totuşi, e vorba de un termen care aparţine istoriei, chiar dacă este – a fost – implicată şi medicina. E vorba de sperectomie: retezarea sau secătuirea speranţei.
La fel ca Oskar Matzerath, Saleem Sinai simte nevoia de a relata în scris experienţele sale, o ultimă încercare de a-şi ajuta patria aşa cum visa încă din copilărie. Deposedat de abilităţile sale sau ajuns în punctul în care acestea îi sunt prea puţin de folos, ultima sa “super-putere” este cuvântul.
A reader has no favourite book 