De Samanta Schweblin am auzit prima dată când a apărut în numărul 10 al revistei iocan cu proza scurtă Păsări în gură, care mi s-a părut atât de bizară, absurdă și mișto încât i-am reținut numele autoarei (nu sună ca mare lucru, dar eu câteodată îi uit numele lui Tolstoi). Când am găsit într-o librărie în care nici nu trebuia să fiu cele două cărți minuscule – de parcă doar inițiații aveau dreptul să le observe și să se bucure de ele – ceva căi neuronale de a căror existență nici nu știam s-au activat și nu mi-au dat voie să plec fără ele.
Le-am citit pe ambele (volumul de proză scurtă Păsări în gură și mini-romanul Vis febril) în două zile și tot ce îmi doresc e mai mult. Păsări în gură e probabil cel mai bun volum de proză scurtă pe care l-am citit vreodată și nici măcar nu exagerez. Fiecare text e atât de unic (iar volumul e ciudat de omogen tocmai prin faptul că fiecare povestire e bizar de unică) încât ar trebui să scriu o recenzie pentru fiecare, dacă m-aș apuca. Așa că nu o voi face și voi scrie despre Vis febril, pe care l-am terminat acum 25 de minute.
De 25 de minute stau și nici măcar nu mă întreb: care e mesajul? Nici nu vreau să știu ce vrea să transmită scriitoarea prin povestea asta care sună ca un delir, ca o povestire a unui vis pe care nu ți-l mai amintești bine și îl contaminezi cu altele, cu propria imaginație, cu sugestii pe care le primești de la cei cărora le povestești.
Cele puțin peste 100 de pagini iau forma unui dialog între Amanda, mama Ninei, și David, fiul Carlei, în ultimele momente de viață ale Amandei. David încearcă să o ghideze spre a-și aminti sau a mărturisi ceea ce s-a întâmplat, cum a ajuns în mica localitate cu fiica ei, cum Carla i-a povestit despre fiul ei, un monstru, cum a aflat de contaminarea pârâului din care beau toți oamenii și animalele, cum femeia din casa verde, care pare a fi o vrăjitoare, încearcă să rezolve intoxicația prin transferarea spiritului (de care e legată o parte din boală) într-un trup sănătos care se poate lupta cu ea. Întrebările deghizate ca replici ale lui David pot fi chiar asta sau pot fi vocea unei conștiințe tulburate care se învinovățește pentru a-și fi pus în pericol familia și mai ales fiica. Pentru că până la urmă, acțiunile Amandei și ale Carlei nu pot fi explicate decât prin maternitate, prin dorința de a-și proteja și salva copiii. Ambele aproape că sunt indiferente la copilul celeilalte, deși ambii trec prin aceeași confuzie, de a fi pe jumate în alt corp.
Atmosfera este însă ceea ce face cartea asta specială. Tehnica aleasă, cea a relatării amintirilor te face să simți că vezi totul printr-un voal, că nu asiști direct la nimic, că narațiunea e necreditabilă, există o singură perspectivă a unei persoane muribunde, care nu înțelege tot ce se petrece. Fiecare imagine redată se apropie din ce în ce mai tare de absurditate, poate cea care e la apogeu este imaginea zecilor de copii bolnavi, cu malformații datorate consumului de apă otrăvită, care traversează strada foarte devreme dimineața, ca un alai greu de imaginat, ireal parcă.
Și cred că la asta se pricepe cel mai bine Samanta Schweblin, fapt confirmat de toate povestirile ei: să creeze imagini absurde, de neînțeles, dar care hipnotizează cititorul care nu se poate opri din citit. Iar asta face ca textele ei să aibă un potențial foarte mare pentru a fi ecranizate. Sper să nu întârzie prea mult ecranizările astea.
Toată cartea e o încercare de a afla ce e important în această poveste. Dar nu e totul important? E ceva important?
A reader has no favourite book 