Luna februarie a fost LGBT History Month în Marea Britanie şi a fost celebrată peste tot, de la universităţi la supermarketuri şi librării. Cei de la Waterstone au selectat câteva cărţi conectate cu tema LGBT, iar Oranges Are Not The Only Fruit e una dintre ele. Încadrarea romanului în categoria LGBT este, aşa cum spune şi autoarea în introducere, născută doar din nevoia oamenilor de a cataloga şi a eticheta şi nu spune totul despre text, care nu e un manifest LGBT, ci un roman în care tema aceasta apare ca o temă firească, exact cum sunt religia sau copilăria, izvorând din implicarea experienţei personale a autoarei în procesul de creaţie.
Yet as we travel deeper into the strange world of the story, the feeling we get is of being understood – which is odd when you think about it, because at school learning is based on whether or not we understand what we are reading. In fact it is the story (or the poem) that is understanding us.
Books read us back to ourselves.
Deşi am mai citit O paranteză în timp a aceleiaşi autoare, simt că abia acum am cunoscut-o de fapt pe Jeanette Winterson. O paranteză în timp, făcând parte din Proiectul Hogarth Shakespeare, e mai degreabă un exerciţiu de creaţie, în timp ce Oranges Are Not The Only Fruit este glasul liber şi nealterat al scriitoarei. Numele personajului principal este Jeanette, iar romanul e scris din perspectivă subiectivă, dar asta nu anulează caracterul de ficţiune a textului, care rămâne un roman:
I never wanted a literal reading of Oranges. If I call myself Jeanette why must I be writing an autobiography? Henry Miller calls his hero Henry. Paul Auster and Milan Kundera call themselves by name in some of their work. So does Philip Roth. This is understood by critics as playful meta-fiction. For a woman it is assumed to be confessional. Is this assumption about gender? Something to do with creative authority? Why shouldn’t a woman be her own experiment?
Până acum nu am vorbit de fapt decât de prefaţa romanului, în care Jeanette Winterson vorbeşte de fapt despre condiţia scriitorului, a cititorului, despre literatură sau despre femeia în literatură.
Romanul doar pune în aplicare aceste concepte care iau o formă originală şi foarte inteligent construită. El e povestea tinerei Jeanette, crescută în spiritul unui (într-o oarecare măsură) fanatism religios, care trebuie să evadeze din această lume pentru cea pe care o iubeşte. Deşi trebuie să se elibereze din spatele gratiilor religiei, povestea rămâne permanent sub semnul acesteia, fiind construită după structura Bibliei (cele opt capitole poartă numele primelor opt cărţi ale Bibliei). Este aceasta o ironie prin care înţelegem că nu ne putem controla niciodată în totalitate viaţa, chiar dacă pare că am reuşit?
Şi nu doar firul narativ este foarte ingenios construit. Scriitoarea controlează şi păstrează atenţia cititorului prin câteva laitmotive şi fraze pe care le repetă în fiecare moment aparent banal, dar care e de fapt crucial. Printre acestea se numără timpul ( Time is a great deadener. People forget, get bored, grow old, go away. ) şi, bineînţeles, portocala, care îşi face apariţie de fiecare dată pentru a substitui viziunea unei opţiuni unice, inflexibilitatea acesteia. Şi dacă naraţiunea ar fi fost teribil de neinteresantă, romanul ar fi în continuare fascinant prin urmărirea tehnicilor scriitoriceşti.
Oranges Are Not The Only Fruit nu e o carte despre LGBT sau despre religie sau despre orice temă explicită – este o carte despre oameni, despre cum fericirea lor poate arăta atât de diferit facţă de ceea ce este de aşteptat încât poate să însemne o algere, alegere pe care scriitoarea o numeşte în titlul unui alt text: Why Be Happy When You Could Be Normal?
A reader has no favourite book 