După ce am citit Pui de cotoroanţă, mi-am spus că trebuie să citesc toate celelalte cărţi apărute în urma proiectului Hogarth Shakespeare, proiect în care scriitori cunoscuţi reimaginează opere lui Shakespeare şi le plasează într-un context mai actual, fără a pierde însă esenţa – fie Shakespeare e universal, fie scriitorii ăştia sunt foarte buni. Şi ceva-mi spune că ambele sunt adevărate.
O paranteză în timp e reinterpretarea Poveştii de iarnă, piesă care este în sine tulburătoare, demonstrând cât de distructivă este lipsa de comunicare. În textul lui Shakespeare, ea este fatală. În O paranteză în timp, această lipsă este încă şi mai evidentă, pentru că fiecare personaj pare să aibă o poveste nerostită de spus, un lucru de mărturisit sau o amintire de uitat pentru totdeauna. Iar destinele tuturor personajelor sunt marcate de această deficienţă – pentru unii în bine, iar pentru alţii într-un mod tragic ce îi transformă: Leo este transfigurat de gelozie, MiMi de durere, iar Xeno de nevoia de a-şi ascunde amănunte importante din identitatea sa, care îl fac să îşi uite, de fapt, identitatea (în definitiv, distanţa pe care o păstrează faţă de fiul său nu poate să rezulte decât din această uitare care-l face să se considere nedemn de paternitate).
Când soţia mea a murit, nu mi-am amintit cum să iubesc – a fost ca şi cum ar fi luat instrucţiunile cu ea. Apoi a apărut Perdita, ca un miracol – a fost un miracol -, ca un început, noaptea, ploaia, luna ca o planetă care stă să aterizeze, şi a apărut în faţa mea, înfăşurată în alb, ca şi cum ar fi fost îmbrăcată de către lună, şi am încercat s-o duc înapoi, dar n-am fost în stare, pentru că ea era setul meu de instrucţiuni despre cum se iubeşte.
Perdita, în schimb, pare un element de echilibru şi de stabilitate pentru personajele care intră în contact cu ea. Paradoxal, pentru că ea se află în centrul întregului tragism al poveştii, iar viaţa ei e contruită ca o paranteză în timp care nu face decât să susţină faptul că trecutul, viitorul şi prezentul sunt interconectate într-o manieră pe care simpla succesiune temporală nu o poate justifica şi că, de fapt, oamenii în sine trăiesc în propriile lor paranteze în timp, fără a putea ieşi din ele vreodată.
Şi lumea merge mai departe fără să-i pese de bucurie sau disperare sau de norocul unei femei ori pierderea unui bărbat. Şi nu putem cunoaşte vieţile altora. Şi nu ne putem cunoaşte propriile vieţi dincolo de amănuntele pe care le putem gestiona. Iar lucrurile care ne schimbă pentru totdeauna se întâmplă fără ca noi să ştim că se vor întâmpla.
Iar scriitura este una specială. Am întâlnit-o pe Jeanette Winterson pentru prima dată în O paranteză în timp şi am fost surprinsă de alternanţa subtilă dintre pasajele de un deosebit dinamism, incursiunile adânci în psihologia peronajelor şi pasajele care erau la limita cu poezia.
Monologul Perditei de la finalul romanului nu face decât să întărească mesajul şi deşi îi vorbeşte lui Zel, el este adresat tuturor:
Poate atunci o să-mi amintesc că, deşi istoria se repetă şi noi ne prăbuşim mereu, iar eu sunt o purtătoare de istorie a cărei scurtă incursiune în timp nu va lăsa nicio urmă, am cunoscut ceva care merită cunoscut, ceva nebunesc şi improbabil şi imposibil de repetat.
Ca o pungă de aer într-o barcă răsturnată.
Dragostea. Mărimea ei. Amplitudinea ei. De neimaginat. Fără de sfârşit. Dragostea ta pentru mine. Dragostea mea pentru tine. Dragostea unuia pentru celălalt. Adevărată. Da. Deşi îmi găsesc drumul în întuneric cu o lanternă, sunt martoră şi dovada a ceea ce cunosc: a acestei iubiri.
Atomul şi stropul scurtei mele şederi pe pământ.
A reader has no favourite book 