Cel mai recent roman al lui Nicole Krauss este o meditaţie despre creaţie, dar nu doar despre creaţia literară, ci despre creaţia pe care poate o înfăptuieşte fiecare dintre noi, în mod involuntar şi inconştient, pentru a-şi crea propria lume, un nou univers, de altfel, sau pentru a-şi aduce contribuţia la un univers mare, care ne include pe toţi. Cum putem noi şti care dintre cele două variante este cea adevărată şi dacă nu există o a treia, pe care suntem incapabili să o detectăm?
Şi dacă, în loc să existe într-un spaţiu universal, mi-am zis, fiecare dintre noi se naşte de fapt singur într-un nimic luminos şi noi suntem cei care îl taie în bucăţele, asamblând scări, grădini şi gări în modul nostru particular, până când ne transformăm spaţiul într-o lume? Cu alte cuvinte, dacă responsabile pentru crearea multiversului sunt percepţia şi creativitatea umană? Sau poate…
Dacă viaţa, care pare să aibă loc de-a lungul a nenumărate coridoare lungi, în camere de aşteptare şi oraşe străine, pe terase, în spitale şi grădini, camere închiriate şi trenuri aglomerate, se petrece de fapt într-un singur loc, un singur punct din care visăm la celelalte locuri?
Chiar este atât de larg răspândită? Aşa cum plantele au nevoie ca noi să fim atraşi de florile lor ca să crească şi săs e răspândească, nu s-ar putea ca spaţiul să depindă şi el de noi? Credeam că l-am cucerit cu casele, drumurile şi oareşele noastre, dar dacă noi suntem cei care au fost subordonaţi fără voie spaţiului, pentru ca elegantul său design să se propage infinit prin visurile fiinţelor finite? Dacă nu noi suntem cei care se mişcă prin spaţiu, ci spaţiul se mişcă prin noi, ţesut pe războiul minţilor noastre? Şi dacă toate acestea sunt adevărate, atunci unde este acest spaţiu în care stăm întinşi şi visăm? Un rezervor în nonspaţiu? O dimensiune de care nu suntem conştienţi? Sau e undeva în singura lume finită din care s-au născut şi se vor naşte miliarde de lumi, un loc unic, diferit pentru fiecare dintre noi, la fel de banal ca oricare altul?
Nu m-am mai întâlnit cu Nicole Krauss din clasa a noua, când, citind Istoria iubirii, nu am putut să nu o compar pe autoare cu soţul ei de atunci, Jonathan Safran Foer, iar cartea sa cu romanul acestuia, Extrem de tare şi incredibil de aproape. Ambele sunt romane despre familie, cu personajul central un copil. Nu m-am putut abţine de la această asociere nici de data aceasta, căci, deşi divorţaţi, cei doi ne demonstrează încă o dată aproape perfecta suprapunere a viziunii lor artistice şi a mediului din care îşi iau inspiraţia. Nu apar în Pădurea întunecată şi în Iată-mă imagini ale unor familii disfuncţionale, aflate în pragul destrămării? Identitatea naţională a evreilor, familia, creaţia sunt teme comune celor doi şi mă fac să-mi fie greu să vorbesc doar de unul dintre ei.
Şi totuşi, deşi pleacă de la premise asemănătoare, cele două romane urmează traiectorii foarte diferite. Despre Iată-mă am vorbit aici.
Romanul lui Nicole Krauss e construit pe două planuri urmărind viaţa a două personaje care nu se cunosc şi nici nu ajung să se cunoască (deşi te aştepţi în orice clipă să se întâmple ceva care să-i unească şi în mod explicit), dar care nu sunt chiar atât de diferite şi nu e greu de văzut cum se oglindesc unul în altul. Unul din ele este Epstein, un avocat de succes care, ajuns la vârsta de 68 de ani, decide să îşi doneze toată averea pentru diverse scopuri caritabile şi care dispare în mod misterios în Israel. Celălalt este Nicole, la rândul ei o scriitoare de succes, dar care se confruntă cu probleme atât în familie, cât şi pe plan literar, unde nu reuşeşte să îşi găsească inspiraţia. Ajunge în Tel Aviv cu o convingere despre a cărei sursă nu e sigură, anume că hotelul cu aer comunist din Tel Aviv la care obişnuia să stea împreună cu părinţii ei în copilărie îi va rezolva blocajul.
Pentru ambele personaje călătoria în Israel se transformă în ceva neaşteptat, o căutare care nu poate să se petreacă decât în Israel, loc care reprezintă în mod inconştient pentru ambele personaje o matcă în care se pot regăsi pe ei înşişi, dar au şi libertatea de a se pierde în ea. Epstein este convins să doneze două milioane de dolari unui film despre figura biblică David, personaj neglijat de producătorii de filme, în timp ce Nicole este atrasă într-o poveste în care rolul ei este să elucideze sau să creeze ea însăşi biografia neclară a lui Franz Kafka. În acest ultim plan al romanului, textul pare să se apropie mai degrabă unui eseu pe tema Franz Kafka, dar, în definitiv, ambele planuri sunt dominate de un sentiment de confuzie. Şi nu e vorba de confuzia absurdului pe care o cunoaştem chiar de la susnumitul Kafka, ci de o confuzie născută din dorinţa prea puternică de a trasmite şi de a încripta în acelaşi timp mesajul.
Deşi cartea e la fel de uşor de citit ca alte texte ale autoarei, aceasta are defectul de a pierde uşor atenţia cititorului. La început am dat vina pe o eventuală oboseală, deşi eram puţin contrariată de cum doar în urmă cu două zile devoram altă carte. Trebuie să recunosc însă meritul de a-mi fi stârnit curiozitatea cu privire la viaţa lui Franz Kafka, despre care ştiam doar câteva detalii: relaţia tensionată cu tatăl său, logodnica Felice şi implicare prietenului său Brod în publicare postumă a textelor unuia dintre scriitorii mei preferaţi.
În schimb, referinţa dantescă e potrivită pentru a descrie creaţiei lui Nicole Krauss: nu e vorba de dreapta cale, ci de libertatea de a-ţi căuta calea, chiar dacă e înfricoşăroare sau trece printr-o pădure întunecată.
