În lumea iubitorilor de carte, a celor care au văzut totul şi ştiu că totul e permis, posibil şi foarte probabil să se întâmple, există totuşi o interdicţie sau cel puţin o frază a cărei pronunţie te poate propulsa direct pe lista neagră: Filmul a fost mai bun decât cartea. Salman Rushdie vrea ca cititorii lui să nu-şi piardă vremea cu astfel de conflicte triviale, scriind o carte-film, pentru că de data asta, naratorul nu e un scriitor, ci un regizor în devenire, nu-şi scrie povestea, ci o transpune în scenariu de film. În fond, cele două sunt acelaşi lucru, mijloacele utilizate sunt altele.

Şi, inevitabil, pretutindeni erau cărţi, cărţi ca o boală ce infesta toate cotloanele căminului nostru jerpelit şi fericit. Am devenit scriitor, căci ce altceva aş fi putut face cu asemenea înaintaşi, şi poate că am ales filmele în loc de romane sau biografii pentru că am ştiut că nu mă pot pune cu bătrânii.

De altfel, autorul se poate lăuda cu alegerile personajelor-narator în cărţile sale, reuşind să convingă că nimeni altcineva n-ar fi putut reda povestea mai bine. În Pământul de sub tălpile ei, aflăm povestea de la cel care şi-a petrecut toată viaţa privind-o din umbră pe Vina, personajul principal, fiind îndrăgostit în tăcere de ea. În Copiii din miez de noapte, naratorul nu ar putea fi altul decât Saleem Sinai, cel care poate citit gândurile oamenilor, oferind aşadar cea mai completă viziune. În noul roman al lui Salman Rushdie, Casa Golden, René pătrunde în viaţa familiei Golden şi în casa de aur a împăratului Nero dorindu-şi doar să afle care sunt secretele celor patru bărbaţi , ascunse sub tot atâtea nume romane, însă sfârşeşte prin a cerceta o poveste cu accente din The Godfather care nu e cu adevărat finalizată prin venirea lor în New York, ci care încă se strecoară prin noua viaţă a personajelor sale.

Ca întotdeauna însă, Salman Rushdie nu se rezumă la a scrie un roman cu un fir narativ şi o mână de personaje care să constituie o lume pur fictivă care, în mod absolut întâmplător, să coincidă prin câteva repere spaţiale sau temporale cu ceva din lumea reală. El nu scrie pentru cei care folosesc binecunoscuta (şi clişeica) afirmaţie: citesc pentru a evada din realitate. Nu, dimpotrivă, nici nu se poate imagina făcând asta. Un roman scris de el e ca o călătorie – plătită în timp multe gânduri ulterioare – către miezul realităţii, acel loc care nu poate fi definit prin coordonate geografice, dar în care realitatea e cea mai densă, în care frământările ei sunt cele mai intense, în care sunt ridicate probleme controversate, fără nevoia de a menaja, precum identitatea sexuală, tulburările de spectru autist sau alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii din 2016 şi factorii care au declanşat rezultatul terifiant, care l-au făcut pe Joker preşedinte – asociaţie care m-a făcut să îmi regret anterioara simpatie pentru personajul negativ cu păr verde de la DC.

Uneori personajele negative înving şi-atunci ce poţi face când lumea în care crezi se dovedeşte a fi o lună de hârtie şi răsare o planetă întunecată care spune, Nu, eu sunt lumea? Cum mai poţi trăi printre compatrioţi când nu ştii care dintre ei se numără printre cele şaizeci şi ceva de milioane care au adus oroarea la putere, când nu ştii care dintre ei se numără printre cele nouăzeci şi ceva de milioane care au ridicat din umeri şi au stat acasă sau când semenii tăi americani îţi spun că a şti lucruri e o chestie elitisă, iar ei urăsc elitele, or, tu n-ai avut niciodată altceva în afară de intelect şi ai fost crescut să crezi în frumuseţea cunoaşterii, nu în prostia aia, cunoaşterea înseamnă putere, ci cunoaşterea înseamnă frumuseţe, iar apoi toate astea – educaţia, arta, muzica, filmul – devin un motiv să fii detestat şi din Spiritus Mundi se iveşte o creatură ce se târăşte spre Washington DC ca să se nască acolo.

Fie că e vorba de viaţa ca fuga de trecut, ca neacceptarea prezentului sau ca spaima de ambele, în final, Casa Golden nu lasă să se vadă decât mişcarea învolburată a vieţii.