Mi-am comandat cartea asta imediat ce am terminat “I love Dick”, auzind că e un fel de continuare (prequel/sequel – nu eram prea lămurită, ce-i drept, care dintre astea două). Nu e. Cel puţin nu la modul propriu. Personajele nu sunt tot Chris şi Sylvere, ci Sylvie şi Jerome, firul narativ nu e conectat – dar cele două romane sunt, într-adevăr, interconectate într-un mod mult mai subtil: sunt de fapt făcute din acelaşi material, în mâinile aceluiaşi sculptor, un sculptor priceput care reuşeşte să îi dea o altă formă. Ceea ce în “I love Dick” e o obsesie spontană care zguduie relaţia deja nesigură, în “Torpor” e ceva programatic, o acumulare de elemente care duc parcă în acelaşi punct. Sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi monede într-un univers în care nu ai luxul de a da cu banul pentru a-ţi alege soarta.
În anul 1991, cuplul de intelectuali pomenit mai devreme pleacă spre România cu scopul (mai degrabă imaginar, căci e cu totul nedocumentat) de a adopta pe unul din copiii nefericiţi din orfelinatele mizere din România. Asta permite o incursiune în istoria şi politica din perioada comunistă şi anii imediat ulteriori comunismului în România, iar autoarea o realizează surprinzător de bine. Timpul petrecut în România de cei doi relevă atât nivelul de la momentul respectiv, cât şi imaginea ţării în afară: o societate înapoiată, absurdă prin obiceiurile aproape primitive.
Totuşi, România nu e nici pe departe o temă principală a romanului. În majoritatea recenziilor, ea e abia menţionată, însă pentru un lector român devine o parte mult mai relevantă. Adevărata discuţie pe care Chris Kraus o poartă în acest roman este despre societate, despre relaţiile interumane (fie ele romantice sau nu), despre feminism şi condiţia femeii – chiar şi în mediile intelectuale femeile se strâng în bucătărie şi poartă discuţii triviale, în timp ce bărbaţii discută în sufragerie teme mult mai importane şi presante; drama lui Sylvie este evidenta neapartenenţă la niciunul dintre cele două grupuri. Singurele femei care se pot încadra cu adevărat în lumea “bărbaţilor” sunt cele care par să se fi dezis complet de statutul lor feminin, în timp ce femeile din bucătărie şi-au îmbrăţişat feminitatea, împreună cu toate aşteptările asociate acesteia.
Şi mai mult decât asta, romanul vorbeşte despre condiţia umană, despre oameni şi incosistenţele lor, despre lucrurile care par că nu-şi au locul, care sunt absurde, însă continuă să rezide în fiinţa umană. Once you draw a person out enough, you will uncover inconsistencies.
Jerome recalled a word, malheur, that Weil used often in her notebooks. The word stood out, because in French it couldn’t be grammatically applied to any person. Souffrance, or suffering, was mine or yours: it could be preceded by a pronoun. But malheureusement – “unhappiness” – was a state, an abstract noun so huge it stood alone. Malheur defied the boundaries of the person.
În timp ce Sylvie îşi doreşte să facă un nou film, aşteptând inspiraţia, dar şi susţinerea necesare, Jerome pare să scrie dintotdeauna o carte, pe care Sylvie o numeşte The Anthropology of Unhappiness.
De fapt, ceea ce se traduce prin lipsa lor de realizări în plan profesional/intelectual (pe scurt, torpor) este o lipsă socială, a cărei sursă nu e exclusiv în interiorul relaţiei lor. Poate fi vorba de simpla lipsă de comunicare eficientă sau de un destin inexorabil al fiinţei umane de a fi nefericită, etern nesatisfăcută şi în căutarea a ceva, fără a şti a ce – cei doi pleacă în căutarea unui copil (pe care nu-l adoptă niciodată), dar nu pot afla ce caută cu adevărat.
La final, dintre personaje şi cititor, cititorul e cel care se afle mai aproape de răspunsul la această întrebare, în timp ce personajele se resemnează cu faptul că nu-l vor afla niciodată.
A reader has no favourite book 