Tag: iubire

Fredrik Backman – “Un bărbat pe nume Ove”

Posted on by Gabriela

Acum vreo jumătate de an, când Un bărbat pe nume Ove îmi invadase newsfeed-ul, mi-am spus că m-am învăţat minte că a citi ceea ce primeşte un exces de publicitate nu e cea mai bună alegere, după ce am experimentat de câteva ori. De obicei optez pentru “publicitate medie” sau “absolut nimeni n-a auzit de treaba asta”. Dar i-am dat o şansă acum, când am descoperit oameni care încă o recomandă, chiar şi după ce perioada de glorie i s-a stins.

Sigur şiţi povestea aia de pe Facebook pe care o mai distribuie din când în când cineva (de fiecare dată când crezi că ai scăpat de ea pentru totdeauna), despre bătrânelul care continuă să-i ducă flori soţiei sale la mormânt sau încă îi păstrează poza în portofel sau încă mănâncă felul ei preferat — mă rog, v-aţi prins voi, diverse variaţii ale aceleiaşi poveşti, toate având scopul de a comunica frumuseţea dragostei adevărate, care transcende noţiuni atât de triviale precum viaţa şi moartea. Ei bine, acest roman merge puţin mai departe şi ne oferă informaţii din backstage-ul faimoasei poveşti. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, iubirea bătrânelului a fost sinceră şi merită respectată, dar am citit de atâtea ori povestea încât reacţia mea nu mai e aceea de a fi impresionată, ci de a-mi promite că pe viitor o voi ocoli.

Aşa că dezamăgirea pe care am simţit-o când am început să realizez încotro se îndreaptă romanul e cel puţin justificată. Am crezut că am picat iar în plasa în care am mai picat citind The Fault In Our Stars şi pe care de atunci am reuşit cumva să o ocolesc. Nu m-am oprit din citit, pentru că partea din mine clădită din ironie, sarcasm şi critică deloc indulgentă mi-a amintit că n-am mai scris de ceva vreme o recenzie negativă şi uite cum am dat de oportunitatea perfectă.

Şi bine am făcut că mi-am continuat lectura, pentru că am reuşit să înţeleg care e treaba cu Ove ăsta şi de ce cartea a creat atâta vâlvă. Romanul nu încearcă să-i uimească pe criticii literari de pretutindeni, nici să devină un model de scriitură impecabilă sau să pună bazele unui nou sistem filosofic, iar eu m-am obişnuit cu textele care par scrise special pentru unul din scopurile astea sau care cel puţin încearcă, uneori în mod exagerat, să le atingă. Un bărbat pe nume Ove urmăreşte un cu totul alt scop, acela al fericirii, acela de a-l determina pe cititor să se uite în jur cât mai mult pentru a înţelege lucrurile şi oamenii care până atunci i-au fost indiferenţi sau străini, bătrânul mereu încruntat, vecina cu prea multe vânătăi pe braţe sau tânărul pe care părinţii nu-l mai acceptă de când au aflat de orientarea lui sexuală sau, cum ar zice plin de subtilitate Ove, de când au aflat că e o persoană homo. 

Deşi e scrisă simplu şi e la fel de uşor de citit, povestea reuşeşte să contureze un personaj care e mai mult decât o mască şi pe care continui să îl descoperi cu fiecare nou capitol, în timp ce sunt abordate teme cât se poate de serioase şi de actuale: bătrâneţea, diversitatea, deschiderea către nou, moralitatea. Autorul nu-ţi spune toate astea făcându-te să crezi că îţi spune un mare secret sau că odată cu lectura acestei cărţi devii un iniţiat, nici măcar pe aproape, ci te face să simţi că totul a fost mereu lângă tine şi că fericirea nu e chiar o himeră aşa cum te-ai obişnuit să crezi. Iar umorul de care dă dovadă te face să-ţi dai seama că e vorba de ceva cu adevărat serios, căci niciun subiect serios nu poate fi abordat corect fără a fi luat în glumă.

Am râs zgomotos citind, am vărsat şi câteva lacrimi şi la final mi-am zis că sigur nu a fost cartea la care mă aşteptam, dar sunt foarte mari şansele să fi fost cartea de care aveam nevoie.

Julio Cortázar – “Şotron”

Posted on by Gabriela

Şotron nu e un roman. E o colecţie de romane (dar nu aşa cum arhiva e o colecţie de documente şi nici aşa cum un cimitir e o colecţie de cadavre), romane care se întrepătrund, care se intersectează în anumite puncte, care îşi unesc drumurile sau care şi le separă pe măsură ce lectorul face alegeri – pentru că cititorul devine, fie că vrea sau nu, parte activă a procesului creaţiei.

Însă cele mai importante – oricât de subiectiv ar fi acest concept – două romane sunt cele propuse de autor în îndrumarul de lectură. Primul e un roman puţin atipic, dar digerabil,cu personaje bizare, dar fascinante, chiar dacă imposibil de înţeles în mod absolut, înţelegerea lor porneşte dintr-un punct şi se termină într-un altul, dincolo de care ele sunt libere să acţioneze fără a fi constrânse de aşteptările cititorilor. Cel de-al doilea este un roman care îl respinge pe primul şi de fapt întreaga categorie pe care o reprezintă primul, devine un roman despre roman şi despre literatură în general (căci literatura cea mai mişto este cea care vorbeşte despre sine, aşa cum cele mai interesante lucruri la oameni sunt acelea care dezvăluie ceva despre ei înşişi), un roman în care vocea scriitorului se face auzită prin cea a scriitorului Morelli.

Morelli pare convins că, dacă scriitorul continuă să se supună limbajului pe care i l-au vândut odată cu hainele de pe ei, cu numele și cu botezul și cu naționalitatea, opera lui nu va mai avea decât valoare estetică, valoare pe care bătrânul pare a o disprețui tot mai mult. Într-unul din pasaje e destul de explicit: după părerea lui, nimic nu poate fi denunțat dacă se face dinăuntrul sistemului căruia îi aparține ceea ce trebuia denunțat. A scrie împotriva capitalismului cu bagajul mental și vocabularul care provin din capitalism e o pierdere de timp. Se vor obține poate rezultate istorice, cum e marxismul și orice poftești tu, dar acel Yonder nu înseamnă chiar istorie, Yonder-ul e ca vârfurile degetelor care ies la suprafața apelor istoriei, căutând ceva de care să se prindă.

Cele 155 de capitole sunt structurate în trei “seturi” De partea cealaltă, De partea aceasta, Din alte părți, liantul fiind personajul principal, Horacio Oliveira, ce o caută, o găseşte şi o pierde neîncetat pe Maga, în timp ce lupta pe care o poartă este alta, e lupta cu teama irosirii, dorinţa de găsire a unui absolut prin prisma căruia viaţa să capete sens. Pe Oliveira nu îl întâlnim decât în cea de-a treia parte ca adevărat actant. În rest, el e mai degrabă cel care observă şi care mai apoi analizează, emite ipoteze şi idei inserate fie ca monologuri interioare, fie ca replici în dialogurile filosofice purtate adesea în cadrul Clubului. În cea de-a treia parte, personajul este subjugat de potenţialitatea eşecului, iar acţiunile lui sunt doar dorinţa disperată de a evita asta. (Din perspectiva asta, romanul poate deveni un material cinematografic valoros pentru cei care au Shutter Island pe lista favoritelor. ) El poate fi un nebun sau un geniu neînţeles sau doar reprezentarea esenţializată a condiţiei umane, prinsă între atracţia către absolut şi împământarea inevitabilă în relativ.

Şi ce e absolutul şi unde îl caută Oliveira şi unde ar trebui să îl căutăm în general?

“Da, poate iubirea, însă această otherness ne ţine doar cât durează legătura cu o femeie şi, pe deasupra, numai în ce o priveşte pe ea. În adâncul nostru nu există otherness, abia de se face simţită plăcuta togetherness. Sigur, tot e ceva”. Iubire, ceremonie ontologizantă, dătătoare de viaţă. Şi din pricina asta îi trecea acum prin minte ceva ce ar fi trebuit poate să-i fi trecut la început: “Fără a se poseda pe sine, nimeni nu putea poseda o altă fiinţă, şi cine oare se poseda pe sine cu adevărat? Cine se cunoştea pe sine, cine cunoştea singurătatea absolută pe care o presupune faptul de a nu putea pune preţ nici pe propria ta tovărăşie, de a trebui să te duci la cinema sau la bordel sau acasă la nişte prieteni, ori să te dedici unei profesii care te acaparează sau căsătoriei pentru ca măcar să fii singur-printre-ceilalţi?” Astfel, în chip paradoxal, culmea singurătăţii ducea la culmea spiritului gregar, la iluzia nesfârşită a însoţirii cu o altă fiinţă, la omul singur în salonul cu oglinzi şi ecouri. Însă oameni ca el şi mulţi alţii, care se accepau pe sine (sau care se respingeau, dar o făceau cunoscându-se îndeaproape) intrau în paradoxul cel mai groaznic, cel de a se afla, poate, la marginea cunoaşterii altei fiinţe şi de a nu mai putea înainta niciun pas. Adevărata cunoaştere a altei fiinţe, alcătuită din legături delicate, din înţelegeri minunate cu lumea, nu se putea înfăptui dintr-o singură direcţie, mâinii întinse trebuia să-i răspundă altă mână, din afară, de dincolo.

Aşa cum Şotron nu se rezumă la a fi un singur roman, nici romanul nu se rezumă la a fi un singur tip de şotron – el este toate varietăţile de şotron, chiar dacă vorbim de variante arhicunoscute, de variante inventate de un singur grup de copii din faţa unui bloc izolat sau de varianta pe care fiecare poate să o creeze. Pentru că, în definitiv, e vorba de un joc, iar elementul cheie rămâne, indiscutabil, jucătorul.

John Steinbeck – “Fructele mâniei”

Posted on by gabicaqt27

Asta e prima carte care necesită un anumit commitment pe care o citesc în ultima vreme și sunt sigură că n-aș fi putut să reintru în ritm cu un alt roman. Aveam nevoie de cartea asta, de o naraţiune care să mă absoarbă şi să mă facă să trec prin zeci de stări succesive şi contrastante de-a lungul aceluiaşi capitol.

Aproape 600 de pagini sfâșietor de dure, imaginile emoționante descrise nu te fac să lăcrimezi, ci par că îţi dau o palmă după care îţi e greu să continui lectura, dar îţi este şi imposibil să te opreşti, pentru că nu poţi lăsa lucrurile în starea care sunt până când vei reveni tu la citit. Ţi se pare un act de sadism şi masochism totodată, aşa că nu te întrerupi.

În timpul Marii Crize Financiare, fermierii din America trebuie să îşi părăsească locuinţele şi să pribegească prin ţară în căutarea unei vieţi mai bune, a unui trai care să le asigure supravieţuirea. Atenţia e centrată pe o astfel de familie din Oklahoma, familia Joad care pleacă spre California, un adevărat tărâm al făgăduinţei, dar care se dovedeşte a nu fi chiar aşa, nu pentru aceşti pribegi priviţia ca nişte paria de autorităţi şi locuitorii permanenţi. Dar e mai mult de atât, este vizată condiţia umană şi mai ales conceptul de libertate; până la un anumit punct, viaţa fiecăruia e similară cu traseul familiei Joad, mergând dintr-un loc în altul în speranţa de a găsi locul care să îi accepte, unde să găsească fericirea. Şi cu toţii avem o Californie a noastră, fie că ea se dovedeşte a fi ceea ce ne aşteptăm să fie sau nu.

Deşi mă prinsese deja cartea, pe la pagina 30 mi-am dat seama că o să fie o lectură cu adevărat memorabilă, când unul dintre personaje rezumă rolul religiei cu simplitatea şi înţelepciunea omului obişnuit, de rând:

-Îndrumă-i dintr-o parte în alta! spuse Joad. Aruncă-i în şanţul de irigaţie! Spune-le că o să ardă în focul nestins dacă n-o să gândească la fel ca dumneata. Pentru care pricină vrei să-i duci într-un loc anume? Ajunge să-i ghidezi şi-atât.

Fostul preot Casy, aflându-se în cumpănă din cauza îndoielilor cu privire la divinitate, are revelaţia inexistenţei acesteia şi îşi dă seama că nu trebuie să îi slujească unui oarecare Dumnezeu, ci oamenilor, pe care nu îi mai judecă şi ale căror fapte nu le mai cataloghează drept păcate sau fapte bune, aşa cum făcea în timpul preoţiei.

  • Nu există păcat şi nu există nici virtute. Nu există decât fapte ale oamenilor şi toate sunt o părticică din unul şi acelaşi lucru. Unele dintre cele săvârşite de oameni au noimă, iar altele n-au, dar nici un om nu are treptul să spună despre ele mai mult de atât.
  • Şi ziceam: “Ce să fie duhul şi harul ăsta?”. Şi-am răspuns: “E dragostea. Îi iubesc atât de mult pe oameni, încât uneori sunt în stare să mă pierd”. Şi iar îmi spuneam: “Oare nu-L iubeşti pe Hristos?”. Ei, şi-am stat eu şi m-am gândit, şi iar m-am gândit şi mi-am spus: “Nu, nu cunosc pe nimeni pe care să-L cheme Hristos. Ştiu despre El o grămadă de poveşti, dar de iubit, numai pe oameni îi iubesc. Iar câteodată îi iubesc atât de tare, că sunt în stare să mă pierd şi vreau să-i fac fericiţi, şi de aceea am propovăduit ceva despre care credeam că-i poate face fericiţi.”

Pe lângă tabloul de final al romanului, există o imagine care mi-a trezit cele mai puternice emoţii, indignare, furie, revoltă. Când familia Joad îndrăzneşte să mănânce hrană caldă în afara cortului într-o tabără în care proviziile celoralţi oameni s-au terminat de mult, în jurul lor se strâng mai mulţi copii înfometaţi care speră să primească măcar resturile. Imaginea e aproape brutală, deloc înfrumuseţată, stilizată doar pentru a crea un impact şi mai profund asupra cititorului.

Prima dată când am citit ceva de Steinbeck a fost pentru că simţeam o conexiune specială cu el – împărţim aceeaşi zi de naştere. Am continuat din alt motiv: puterea cuvintelor pe care le foloseşte.

“Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…” – Matei Vişniec

Posted on by Gabriela

Vă avertizez încă de la început: Matei Vişniec e scriitorul meu român preferat. După ce m-a intrigat cu Negustorul de începuturi de roman, carte care se află încă lejer în topul celor 10 cărţi pe care le-aş reciti chiar şi zilnic fără să mă plictisesc, m-a cucerit cu scrierile sale dramatice, ca să mă uimească apoi cu cele lirice:

Cine să fie omul cu un singur ochi
cu o singură mână, cu un
singur picior
care se apropie de mine?

jumătatea mea?

În esenţă, Vişniec este dramaturg şi toate operele lui tind spre asta (imaginează-ţi doar făptura descrisă mai sus pe o scenă şi o să ţi se pară evident), iar cel mai recent roman al său, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă… nu face decât să confirme asta, pentru că cea mai mare parte a romanului se leagă într-un fel sau altul de lumea teatrului, iar unele capitole sunt elogii directe ale acestuia (vezi cele 100 de definiţii ale teatrului, despre care o să vorbesc probabil puţin mai târziu, ca să intru şi eu în jocul romanului).

Prima frază m-a dus cu gândul la Străinul lui Camus: “Mihai intră în comă cam pe la ora prânzului şi muri la spital pe la miezul nopţii.” Nu la fel de brusc, însă destul de neaşteptat, mai mult pentru un cititor de tip pantof şi mai puţin pentru un cititor de tip umbrelă. Pentru că da, Vişniec nu împarte doar iubirile în iubiri de tip pantofi şi de tip umbrelă, ci şi cititorii, memoria, literatura şi mâncarea. Începi obsedant să faci şi tu acelaşi lucru, iar eu am ajuns să fiu convinsă că absolut totul poate fi împărţit astfel, anotimpurile şi vremea, ciocolata şi decoraţiunile de grădină. Totul.

Şi totuşi, ce înseamnă să fii pantof şi ce înseamnă să fii umbrelă?

Să ne imaginăm o singură secundă că lumea ne-ar fi povestită de un pantof. Cu siguranţă că un pantof înregistrează alte senzaţii, emoţii, vibraţii, mesaje şi imagini decât o umbrelă. Memoria de tip pantof este acea memorie zilnică, sârguincioasă, capabilă să suporte monotonia şi cotidianul. Pantoful, săracul, este supus rutinei, îndură de dimineaţa până seara toate eforturile supravieţuirii, asumă metafora muncii şi a disciplinei. Memoria de tip pantof este una a solului, a terestrităţii în sensul material, realist, practic. Pantoful aproape că nu are vise. Şi cum să le aibă când el este călcat de viaţă, fiind martorul vieţii ca angoasă (cu mici excepţii când intervine câte o plimbare sau câte un bal)?

(…)

Ştie o umbrelă ce înseamnă să nu găseşti loc în metrou şi să rămâi în picioare, agăţat cu o mână de bara de susţinere, timp de zeci şi zeci de minute? NU, o umbrelă n-ar putea spune nimic despre o astfel de situaţie, faţă de memoria de tip pantof, memoria de tip umbrelă este una selectivă, aş spune chiar capricioasă. În primul rând că umbrela nu iese în fiecare zi din casă. Prin urmare, memoria de tip umbrelă este departe de a fi una sistematică, cumulativă. Umbrela are deci o privire dezordonată şi evenimenţială asupra lumii. Ea, umbrela, intră în contact cu viaţa în chip accidental, deci este un fel de memorie sporadică. Faţă de pantof, care învaţă de mic ce înseamnă relaţia de la cauză la efect, umbrela ignoră total aceste concepte. În schimb, ea devine un adevărat seismograf în raport cu excepţia, cu excepţionalul, cu spectaculosul. Întrucât ploaia rămâne un fenomen perturbant în viaţa cotidiană, umbrela este tentată să creadă că viaţa însăşi nu conţine decât evenimente ieşite din comun.

Acum puteţi să decideţi singuri care parte a literaturii este umbrela şi care pantoful, dar ăsta e doar easy mode. Fără puţin exerciţiu, asta va fi mai dificil de identificat în tipicul mic dejun al francezilor: croissant şi cafea.

Romanul cuprinde mai multe planuri, mai bizare sau mai serioase, dar în orice caz, distincte în aparenţă (până la inevitabila convergenţă), de la Rădăuţi la Avignon, cu personaje precum Tony Galante care a înfipt din greşeală un cuţit în ochiul iubitei sale, Clever, câinele cu un nume pe măsură, sau Animalul care seamănă perfect cu omul – a cărui poveste m-a fascinat.

Trebuie să revin însă asupra teatrului, care nu este în mod necesar subiectul romanului, mesajul nu e legat de acesta, însă cele două nu pot fi separate, pentru că prozatorul rămâne dramaturg şi chiar dacă noul lui text se cheamă roman, nu se poate dezice de sine.

Capitolele care se leagă de scrierea piesei “Buzunarul cu pâine”, pe care a trebuit să o recitesc ca să identific noile informaţii pe care le aveam în legătură cu ea, sunt mărturisirea autorului, par a fi bucăţi desprinse dintr-un jurnal de scriitor, fiind totuşi o parte a ficţiunii noului roman.

Scrisesem mai devreme despre cele 100 de definiţii ale teatrului, dar am amânat să vorbesc despre ele, pentru că îmi doream să închei prin a cita câteva dintre preferatele mele. Le-aş scrie pe toate aici, însă nu vreau să stric nimănui senzaţia pe care am trăit-o: de a le primi în patru serii a câte 25, de a mai vrea altele, de a spera că sunt de fapt mai multe, 150 sau măcar 101, de a le citi crezând de fiecare dată că asta e cea mai bună, că pe asta ai fi scris-o şi tu. Dar nu e aşa, poţi încerca.

30. Teatrul este un loc în care mai multe cuvinte îşi dau întâlnire cu mai multe urechi, mai multe imagini îşi dau întâlnire cu mai mulţi ochi şi mai multe semne de întrebare îşi dau întâlnire cu mai multe inimi. Totul merge apoi anapoda, cuvintele îţi intră în ochi ca nişte păsări, imaginile îţi rămân în ochi ca nişte cheaguri de sânge, iar semnele de întrebare îţi sfâşie timpanele. În mod ciudat, niciodată nimeni nu numără cadavrele care rămân în sala de spectacol.

50. Teatrul este o pereche de mănuşi uitate pe un fotoliu într-o sală de spectacol. Oamenii au plecat. Luminile s-au stins. Teatrul s-a închis. Abia atunci perechea de mănuşi se simte în siguranţă şi începe să aplaude.

83. Teatrul este o iubire de tip pantof care s-a îndrăgostit de o iubire de tip umbrelă.

Aşa am descoperit că citesc ca un pantof şi iubesc ca o umbrelă. Voi?