Suntem condamnaţi la uşurătatea fiinţei noastre – nu putem afla niciodată care din alegerile noastre sunt cele bune sau cele mai bune, pentru că nu există niciun simulator al vieţii capabil să ia în calcul toate variabilele necesare şi să decidă pentru noi. Aşadar, trăim întrebându-ne dacă am fi fost mai eficienţi sau mai de succes altfel.
Suntem binecuvântaţi cu uşurătatea fiinţei noastre – nu putem afla niciodată care din alegerile noastre sunt cele bune sau cele mai bune, pentru că nu există niciun simulator al vieţii capabil să ia în calcul toate variabilele necesare şi să decidă pentru noi. Aşadar, nu trebuie să ne preocupăm cu asta. Nu avem nevoie să trăim pentru a genera cea mai bună viaţă, avem nevoie doar să trăim.
The goals we pursue are always veiled. A girl who longs for marriage longs for something she knows nothing about. The boy who hankers after fame has no idea what fame is. The thing that gives our every move its meaning is always totally unknown to us. Sabina was unaware of the goal that lay behind her longing to betray. The unbearable lightness of being – was that the goal?
Cei ce cred în eterna reîntoarcere de care ne vorbeşte Nietzsche îşi asumă teribila responsabilitate de a-şi dedica vieţile unei statistici înfiorătoare doar pentru a computa una singură, ideală (pentru cine?).
Cele două cupluri din centrul Insuportabilei uşurătate a fiinţei sunt construite antitetic: Tomas caută în trupurile sutelor de femei din viaţa sa unicitatea, în timp ce Tereza consideră că aceasta e anihilată de nuditate; Sabina e fascinată de libertatea ce stă în spatele trădării, în timp ce pentru Franz loialitatea e nepreţuită. Dar nu e greu de sesizat că personajele, deşi într-o aparentă opoziţie, au trăsături care nu se exclud – contradicţii greu de reconciliat într-o singură persoană. Personajele sunt un acelaşi model, scindat în patru ipostaze care există în acesta, dar care sunt analizate izolat de data aceasta. Şi cine ar putea fi modelul dacă nu însuşi autorul, a cărui alegere de a scrie la persoana a III-a nu face decât mai interesant jocul de reconstituire a acesui suprapersonaj care le adăposteşte pe toate; în definitiv, un alt Milan Kundera.
But isn’t it true that an author can write only about himself?
Staring impotently across a courtyard, at a loss for what to do; hearing the pertinacious rumbling of one’s own stomach during a moment of love; betraying, yet lacking the will to abandon the glorious path of betrayal; raising one’s fist with the crowds in the Grand March; displaying one’s wit before hidden microphones – I have known all these situations, I have experienced them myself, yet none of them has given rise to the person my curriculum vitae and I represent. The characters in my novels are my own unrealized possibilities. That is why I am equally fond of them all and equally horrified by them. Each one has crossed a border that I myself have circumvented. It is that crossed border (the border beyond which my own “I” ends) which attracts me the most. For beyond that border begins the secret the novel asks about. The novel is not the author’s confession; it is an investigation of human life in the trap the world has become.
Deşi scrisă şi publicată după ce scriitorul părăsise Cehia, regimul comunist din care a ales să plece este un motiv important (şi recurent în majoritatea operelor sale) aici, permiţând o analiză fină a despotismului şi totalitarismului de orice fel, care se manifestă prin mai ales prin kitsch şi manifestaţii zgomotoase, dezmanizante, fie ele pentru sau împotriva regimului.
La fel ca toate cărţile lui Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei nu e o carte cu un ton violent, mesajul ei e plantat cu grijă şi subtilitate în cititorul care crede că nu citeşte decât o carte care descrie despre resemnarea condiţiei umane, ca apoi să se surpindă îndoindu-se de sine, de lume, de adevărul mereu inaccesibil, aflat sub semnul propriei uşurătăţi.
A reader has no favourite book 