Tag: Humanitas

Fernando Pessoa – “Cartea neliniştirii”

Posted on by Gabriela

Eu obţin tot ceea ce vreau, cu condiţia să se afle în mine.

Bernardo Soares, funcţionar contabil în Lisabona, este doar unul dintre zecile de heteronimi creaţi de Fernando Pessoa, însă este cel care se destăinuie în proză, aşadar cel care-i seamănă cel mai mult creatorului său, după cum spune chiar Pessoa în interfaţa Ficţiunilor interludiului: În proză e mai greu să te “celălaltizezi”.

Eu descriu personalitatea lui diferită folosindu-mă de un stil care este în mod cât se poate de firesc al meu, iar ca să ne distingă pe unul de altul nu rămâne decât tonul particular ce se naşte în mod inevitabil chiar din specificitatea emoţiilor.

Jurnalul lui Soares, Cartea neliniştirii e un lung elogiu adus interiorităţii, nu eului sau sinelui, ci a acelei capacităţi de abandonare în propriul mecanism interior, care să suplinească orice manifestare exterioară – fie ea socializarea sau călătoria. De fiecare dată când acesta alege să descrie ceva ce nu pare în mod direct al său, un peisaj din natură sau imaginea văzută de la fereastra biroului din Rue de Douradores, cititorul este conştient de faptul că nu e vorba de un apus real, nici de un trecător obişnuit, ci de proiecţii ale acestora în sensibilitatea (!?) lui Bernardo Soares.

Job-ul lui de contabil e o acoperire perfectă, căci nu îi cere să se dezvăluie în niciun fel, nu îi cere să simtă, să filosofeze sau să creeze, permiţându-i să dezvolte şi să ascundă o lume interioară nebănuită de niciunul din cei cu care este nevoit să interacţioneze; fapt ce nu-i poate decât conferi o grozavă satisfacţie, deoarece îi confirmă cea mai profundă credinţă: singurul dialog relevant la care poate participa este cel imaginar dintre sine şi sine. În timp ce Bernando Soares analizează, rezolvă şi emite ipoteze pentru cele mai importante probleme ale condiţiei umane, oamenii îl privesc ca pe un simplu contabil, limitat de convenţiile lumii funcţionarilor, care nu includ nici profunzimea, nici dorinţa de profunzime din care Cartea neliniştirii este alcătuită.

Dezgustat de omenire, de absurditatea omului modern, nu poate să ajungă cu adevărat parte din ea, chiar şi atunci când foloseşte persoana I plural:

Să devenim nişte sfincşi, chiar dacă falşi, cână când vom ajunge la momentul când nu ne vom mai da seama cine suntem. Fiindcă, de fapt, nu suntem decât nişte falşi sfincşi şi nu ştim cine suntem. Singurul mod în care ne putem pune de acord cu viaţa este să fim în dezacord cu noi înşine. Absurdul e divin.

A formula teorii, reflectând cu onestitate şi răbdare la conţinutul lor, numai pentru ca apoi să acţionăm împotriva lor – a acţiona şi justifica actele noastre prin teorii care le condamnă. A trasa un drum în viaţă pentru ca după aceea să facem totul în sensul opus. A duce la bun sfârşit toate actele şi a asimila toate atitudinile cuiva care nu suntem noi şi nici nu pretindem că am fi, şi nici nu pretindem ca alţii să-şi imagineze că am fi.

Pentru el, există doar două căi de a exista: literatura şi visul. Iar cele două sunt atât de strâns legate încât nu par decât transcrieri reciproce ale aceluiaşi subiect, pe de o parte în scris, iar pe de altă parte în conştiinţă.

A scrie înseamnă a obiectiva visuri, înseamnă a crea o lume exterioară care ne oferă recompensa evidentă a temperamentului nostru de scriitor. A publica înseamnă a dărui această lume exterioară altora; dar în ce scop, dacă singura lume exterioară pe care o avem în comun noi şi ceialţi este “lumea exterioară” reală, cea a materiei, lumea vizibilă şi tangibilă? Ce pot avea ceilalţi în comun cu universul pe care-l port eu în mine?

Dar la fel ca tot ceea ce i se pare esenţial lui Soares, literatura nu trebuie să fie decât un mijloc de redare a eului. Aşa cum acesta din urmă se sustrage de la convenţiile sociale şi la orice îi este exterior, literatura nu trebuie să se supună regulilor formale ale scrierii, chiar riscând o lipsă aparentă de coerenţă pentru cineva care nu percepe pulsaţiile aproape umane ale cuvintelor.

Analizându-mă într-un târziu, descopăr că sistemul meu stilistic se bizuie pe două principii şi de îndată, conform bunei reguli învăţate de la bunii clasici, înalţ aceste două principii la rang de reguli fundamentale ale oricărei arte de a scrie: să spui ceea ce simţi exact aşa cum simţi – clar, dacă este clar; obscur, dacă este obscur; confuz, dacă este confuz; şi, pe de altă parte, să înţelegi că gramatica este un instrument, nu o lege.

(…)

Dacă vreau să spun că exist, voi spune “Sunt”. Dacă vreau să spun că exist ca suflet de sine stătător, voi spune “Sunt eu”. Însă, dacă vreau să spun că exist ca entitate care se dirijează şi se alcătuieşte pe sine şi care exercită la modul cel mai direct funcţia divină de a se crea pe sine însuşi, cum aş putea folosi verbul “a fi” altcumva decât convertindu-l brusc la tranzitivitate? Iar atunci, triumfal, suprem antigramatical, aş spune: “eu mă sunt”.

Citind Cartea neliniştirii, m-am oprit să contemplu un geniu care-şi expune raţionamentul din spatele propriei iraţionalităţi. În ciuda admiraţiei provocate, atunci când mi-am pus întrebarea pe care mi-o pun deseori când citesc ceva şi întotdeauna atunci când citesc jurnale, memorii sau autobiografii, “cum m-aş înţelege cu autorul/naratorul acestei cărţi?”, am constatat cu surpriză şi dezamăgire că mi-ar fi cât se poate de antipatic. Fireşte, mi-ar plăcea să fiu martora procesului să de gândire, însă o martoră absentă, neobservată, pentru că nu mi-aş dori nicio clipă să-i fiu apropiată. Oricât de mult mi-ar fi geniul, atât de îndepărtat îmi este omul.

Mereu munca traducătorilor de carte, însă câteodată, ca în cazul Cărţii neliniştirii, sunt chiar uimită de ceea ce pot face. Traducerea unei cărţi în care gramatica şi regulile de formare a cuvintelor ocupă un plan secund în dictarea formei presupune un efort de creaţie, nu doar de interpretare, în faţa cărui Dinu Flămând rezistă exemplar sau, în stilul pessoan, se rezistă exemplar.

Sfârşind în aceeaşi notă cu care am început, cu o secvenţă care ar putea sta singură în loc de recenzie:

Eu însumi m-am înlocuit cu visurile mele. Fiecare persoană e doar visul său despre sine însuşi. Eu nu sunt nici asta.

David Mitchell – “Visul numărul 9”

Posted on by Gabriela

Ai încredere-n ce visezi. Nu-n ce gândeşti.

Visul numărul 9  e romanul care-şi va face veşnic cititorul să creadă că a pierdut firul la un moment dat, fără să-şi dea seama une, păstrându-l de fapt pe o orbită bine definită în jurul subiectului – fapt deloc surpinzător pentru autorul care avea să creeze mai apoi o matrioşkă literară fascinantă, Atlasul norilor.

Până şi banala poveste a tânărului plecat în căutarea tatălui pe care nu l-a întâlnit niciodată capătă o nouă înfaţişare în mâinile lui David Mitchell, care o plasează într-un Tokyo imprevizibil, un mediu ideal pentru studiul interiorităţii personajului principal, Eiji Miyake.

Privit în ansamblu, romanul e unul al iniţierii (nici nu e greu de ghicit, având în vedere că debutează cu odată cu majoratul personajului), al căutării de sine şi al identităţii, lansând întrebări pe care le analizăm constant: cât de mare sau importantă e partea din noi care se defineşte în raport cu cei care ne înconjoară sau care, biologic sau nu, ne sunt “familie” şi cât de mult contează celelalte eforturi ale noastre? În final, căutarea tatălui trece în plan secundar, reprezintă doar o etapă prin care eroul trebuie să treacă pentru a-şi putea continua existenţa în mod real, autentic, fără greutatea unui regret sau a unei remuşcări.

Însă asta nu reduce romanul la o singură temă, oricât de amplă ar fi ea. O multitudine de microteme se strecoară la fiecare pas, simulând viaţa reală chiar şi când este într-o evidentă distanţare de ea, fie vorba de o lume ascunsă, controlată de o mafie pe care nu ajungem să o înţelegem cu totul înainte de a fi izbiţi de cruzimea ei sau de întâlniri onirice cu John Lennon, Yoko Ono şi Claude Debussy.

Creaţia? Nu-i scapă lui David Mitchell:

Împlinire?! Scrisul nu caută “împlinirea”! Scrisul caută adorarea! Fascinaţia! Premiile! Când eram o simplă fiinţă umană, şi eu mă lăsam păcălită de “împlinire”. Am învăţat limbajul scriitoricesc – da, da: ziceam “coda” şi “noţiune”, în loc de “final” şi “idee”; ziceam “tour de force” în loc de “tare chestie”; ziceam “clasic” şi “cult”, în loc de “o asemenea prostie n-o să se vândă-n vecii vecilor!”. Şi, ce împlinire mi-am găsit? Nici una! Am avut parte numai de nerecunoaştere şi de conturi bancare cu deficit!

Condiţia umană? It’s a must:

– Condiţia umană e ca un joc de cărţi, moşule. Mâna i se-mparte, fiecăruia dintre noi, încă din burta mamei. În perioada copilăriei, decartăm câteva dintre cărţi, ni se dau unele noi. Pubertatea, moşule – încă nişte cărţi – slujbe, relaţii, chefuri, căsătorie… îţi intră unele cărţi, le pierzi pe altele. Sunt zile-n care-ţi intră câte-o mână tare de tot; urmează alte zile, în care pasele câştigătoare ţi se-ncheie cu cete-o serie proastă rău de tot. Mizezi, plăteşti, mergi la cacealma.

(…)

– Şi cum faci să câştigi la jocul ăsta?

(…)

– Când se-ntâmplă să câştigi, se schimbă regulile şi constaţi c-ai pierdu’, de fapt.

Dumnezeu? There you go:

“… dar ce fel de dumnezeu se amuză, declanşând războaie?”

“Unul plictisit. Exact. V-am dotat pe voi, oamenii, cu imaginaţii, ca să puteţi născoci noi modalităţi de a-mi oferi mie distracţii.”

La fel ca Atlasul norilor, romanul pare croit pentru a fi îmbrăţişat de industria cinematografică (şi am auzit că există acest proiect). Firul narativ nu e circular, dar nici liniar, prezintă bifurcaţii, fire alternative care evoluează în paralel în limitele sau în lipsa de limite a aceleiaşi imaginaţii. Cele câteva simetrii par mai degrabă a ironiza tehnica, pentru că nu dau semnificaţii noi şi înălţătoare romanului, ci concretizează realitatea, a cărei extensie directă e imaginaţia.

 

Diana Adamek – “Dulcea poveste a tristului elefant”

Posted on by Gabriela

Întotdeauna ajungem în locul unde suntem aşteptaţi.

Şi Roro o face, pe parcursul unei călătorii care îl face să semene cu un erou de basm, traversând toate etapele pe care teoreticienii acestei specii le-au diferenţiat şi explicat. Însă eroul nostru e mistuit (sau cel puţin eu am fost pe tot percursul lecturii) de o singurătate nimicitoare, de absenţele ce se succed fără a-l întrerupe din traseul său şi de o căutare care nu e niciodată exprimată complet, e sugerată şi constituie motivul întregii acţiuni, deşi rămâne ascunsă de un mister nedezlegat. El urmează drumul acelui elefant legendar la care mama sa a râvnit – fără justificare, dar şi fără odihnă. Născut din dragostea a doi oameni şi din atingerea deloc blândă a unui elefant, înzestrat cu darul aproape vrăjitoresc al pregătirii de dulciuri desăvârşite de la unchiul său, Roro trece prin toate probele pe care le presupune traseul iniţiatic, chiar dacă aceasta înseamnă să nu-şi mai vadă prietenii niciodată: destinul său este altul şi el nu-i poate rezista, mânat de amintiri pe care le are fără să le fi trăit, o “memorie de elefant” sinonimă mai degrabă cu o memorie colectivă, de la trecutul celor trei surori sfârşite de aspiraţiile lor, până la un viitor întrevăzut dar neasimilat în totalitate.

Uneori, noaptea, nevăzută de nimeni, mă aventurez până aproape de pavilionul unde unul pictează, iar celălalt spune istorii, aşa şoptesc slujitorii, sperând să-l întâlnesc pe o potecă şi să-l mint că am greşit drumul, iar el să nu creadă în minciunile astea şi să înţeleagă. Nu mă tem să-i văd chipul şi nici pielea atât de urât încreţită, ci sufletul lui de cneaz însingurat aş vrea să-l ating. Nu-mi mai e frică de nimic altceva, decât de el, decât de mine.

E un text care curge şi chiar dacă are fluctuaţii, nu are discontinuităţi, nu are un tragism tulburător şi furtunos, ci o tristeţe resemnată, uniformă – dureroasă. În pasta epică s-au aglomerat toate poveştile prin şi peste care trece  Roro şi nimic nu e de prisos, nimic nu dă impresia că ar fi trebuit trecut cu vederea, pentru că totul accentuează condiţia protagonistului  care este mai puţin definit de pielea sa arsă şi urâtă de care se sperie oamenii decât de acel petic de piele curată de pe frunte, un sărut de fluture care întârzie să-şi ia zborul.

Nu trebuie neglijată nici latura istorică a romanului, vorbind despre evenimente ale secolului al XVI-lea, descrise însă doar ca elemente de fundal ale unei alte istorii, pe care cronicile obişnuite ar ignora-o, căci este lipsită de valoare documentară.

Însă poate cea mai ingenioasă caracteristică e construcţia intertextuală  cu romanul lui José Saramago, Călătoria elefantului. Din punctul ăsta de vedere, Dulcea poveste a tristului elefant devine o altă poveste despre povestit şi despre poveşti în general:

Ce ai să spui despre toate astea, José, tu care încă mai scrii, deşi toate s-au sfârşit, în cartea ta despre drumuri? Aş zice, răspunde bărbatul, zâmbind din nou, fiindcă astfel a făcut întotdeauna, că aşa a trecut, cu multă dulceaţă şi tot atâta tristeţe, un elefant prin lume.

“Aşa să crească iarba pe noi” – Augustin Cupşa

Posted on by Gabriela

Fiind copil al anilor 2000, toate informaţiile pe care le am despre comunism vin pe cale indirectă şi oricât empatizez cu persoanele care mi le împărtăşesc, nu consider că am interiorizat vreodată cu adevărat această experienţă. Pentru că mi se pare mai degrabă distopică şi suprarealistă, n-am putut niciodată să mi-o imaginez cu adevărat, la fel cum nu am înţeles niciodată complet transformarea prin care a trecut societatea în prioada post-comunistă. Chiar dacă e o istorie de acum 20-30 de ani, faptul că este istorie m-a făcut automat să consider că nu mă poate afecta – deşi ştiu că nu e aşa.

Romanul lui Augustin Cupşa spune o poveste special pentru cei aflaţi în situaţia mea, pentru că nu pare să vorbească despre asta. Din datele din carte reuşim să deducem că ne aflăm la periferia unei Craiove a anilor ’90, dar conflictele principale nu sunt cele aşteptate, ale oamenilor mari care duc lupta pentru supravieţuire. Lupta este a copiilor, conduşi de cei mai puternici şi mai ales de cei care dau dovadă de pricepere pe terenul de fotbal, copii pentru care Italia e un pământ al făgăduinţei din care oamenii se întorc cu bani, maşini şi saci de haine, dar care îţi este complet inaccesibil când nu ai nici măcar vârsta necesară să-ţi faci buletin, copii care prind coţofene pentru bani fără a înţelege de fapt la ce sunt acestea folosite. E o poveste care capătă accente dramatice, fiind povestită din perspectiva copilului şi care are scene care o fac potrivită pentru o ecranizare.

Vocea naratorului-personaj, aşa-numitul Pisică, e vocea unui copil aflat în faţa unei lumi parcă în plin proces de deformare, în timp ce de la el se aşteaptă tocmai opusul – formarea, maturizarea. E cazul tuturor copiilor din roman. Şi asta se concretizează într-o serie de revolte minore: să dai drumul păsărilor prinse de ceilalţi băieţi şi să rezişti cu mândrie loviturilor primite ca pedeapsă, să umpli de sânge un membru al grupului tău care a făcut ceva nepotrivit sau să loveşti un bătrân.

N-am mai zis nimic. El ştia atât de multe, iar eu bâjbâiam. Bâjbâiam ca Tavi al lui Tuică noaptea, pe drumul dintre Brescia şi Chiaviche, doar că sper mine nu venea un singur tren, ci două pe aceeaşi linie. Din spate goneau lucrurile din urmă, de care voiam să mă scap, aşa că trebuia să grăbesc pasul, dar dacă făceam asta, însemna să alerg fix spre celelalte din faţă, şi pe astea nu mă prea grăbeam să le descopăr. Inevitabil, unul m-ar fi lovit, aşa că cel mai bun lucru era să sar de pe şine. Iar de sărit puteam să sar, dar după aia, de abia după aia începea greul.

Oricât de clişeice mi se par în general descrierile nostalgice cu privire la copilărie, fragmentul de mai sus e o metaforă cât de poate de precisă: copilăria e locul ăla atemporal în care nu prea contează trecutul, iar viitorul e încă îndepărtat şi nu întotdeauna conştientizat. Copilăria se termină când ieşi din spaţiul ăsta nedefinit şi dai de greul realităţii, odată cu fraza Buletinul ţi-l eliberează în cinci zile lucrătoare, în regim normal.

Ioana Bradea – “Înalt este numele tău”

Posted on by Gabriela

Cine ar fi crezut vreodată că un roman de 94 de pagini poate spune atât de multe? Scriitura celui mai recent roman al Ioanei Bradea, Înalt este numele tău, este foarte densă, fără a da însă impresia că ceva e în plus. Iar lectura are mai multe interpretări, de la cea istorică, la cea simbolică sau spirituală, dacă nu chiar religioasă – căci romanul îi este adresat lui Dumnezeu. Deci nu e un roman nişat pe o singură categorie de cititori.

Fiecare dintre patru părţi este un monolog (!?) adresat unui personaj distinct de către o voce narativă care rămâne omniscientă, dar termenul de voce e mai potrivit decât niciodată. Cititorul nu mai are senzaţia că ascultă o simplă poveste relatată de cineva, ci devine pe rând fiecare din cele patru personaje, luând cunoştinţă de alterităţile lumii descrise, o lume desacralizată, pe care simpla invocare a numelui divin nu o poate salva.

Salvarea există însă, îmbrăcând forma memoriei, căci toate personajele se raportează într-un fel sau altul la aceasta. Personajele care deschid şi închid romanul, scribul cetăţii şi arhitectul italian fac parte din procesul memoriei prin abilităţile creatoare, în timp ce personajele din a doua şi a treia parte sunt cele care îşi pot găsi liniştea în aceasta. Povestea Margaretei înfăţişează căutarea sa neîncetată pentru a-l găsi pe acela care i-a fost predestinat, fiind o un fir comun pentru toate celelalte planuri, în timp ce Maria, personajul din cea de-a treia parte este mai degrabă o victimă, îngropată de vie după ce înfăptuieşte un act dezonorant şi aspru pedepsit de societate. Pentru ele existenţa romanului este vitală, căci este singura lor formă de supravieţuire.

Mai ștergi cu pana câte un cuvânt nepotrivit sau, enervat deodată, mototolești foaia cumpărată pe bani grei de negustorii tăi tocmai din târgurile venețiene și o arunci cât colo și te întinzi spre altă coală, pe care te străduiești din nou să aranjezi istoria cum se cuvine, să așterni aici toate faptele cetății – uneori sângeroase, păcătoase ori nerușinate, alteori glorioase și pline de surprize, uneori preschimbate în incredibile fapte de arme înălțate spre slava lui Dumnezeu, alteori pătate de impostori, curve și soldați idioți – oricum or fi fost, este destinul tău să ilustrezi, poate chiar să îndrepți și, în cele din urmă, să făurești respirația atât de zbuciumată a cetății ce-i învăluie între mrejele ei de păianjen chiar și pe descreierații ăștia care admiră înspăimântați, la câțiva pași de tine, cum taie gâdele căpățâna ungurului cu un singur ochi…

Legătura dintre creaţie şi Dumnezeu este pregnantă la autoare, cea dintâi fiind o cetate a cărei existenţă trebuie să fie certificată de cel din urmă, în timp ce creatorului nu-i rămâne decât să devină una cu cele două, unindu-le pentru totdeauna.

De-acum poate să vină şi episcopul să-şi slujească odată Sfânta Liturghie şi să sfârşească întreaga construcţie, căci tu, dezlipindu-ţi uşor degetele de balustrada de piatră a balconului, eşti pregătit de zbor, doar o clipă te mai întrebi, înainte – dacă numele lui este înalt… De-acum şi tu, mare şi îndeajuns de puternic fiind, poţi să învălui catedrala într-un abur sfînt şi suflînd peste ea, în zbor, s-o aduci negreşit la viaţă, doar ca s-o urmăreşti apoi cu priviri înceţoşate, zdrobit într-o baltă de sînge fără sens, cum îşi strînge poalele aproape cu braţe lungi, gata să-ţi întoarcă spatele, şi, aruncîndu-ţi peste umărul pietros un surîs, o ultimă privire trufaşă care străpunge aerul uscat, să-şi ia picioarele-n spinare şi să părăsească pentru totdeauna această cetate uitată de rege şi

Am primit cartea cadou de la profa aia cool de care nu m-am ferit să vorbesc nici în celelalte recenzii, alături de mesajul m-am gândit că ai vrea să încerci şi altceva. N-am înţeles prea bine ce este acel altceva, căci nu sunt chiar străină de literatura română contemporană (chiar dacă am câteva lipsuri), însă acum înţeleg. E un roman atipic, ca scriitură şi ca temă. Iar după titlu, n-ar fi fost un roman pe care să-l fi luat în mod voluntar  de pe raftul vreunei librării, dat fiind că prefer să nu-mi îngreunez existenţa cu texte cu tematică religioasă. Cu toţii judecăm din când în când o carte după titlu (căci dacă aş fi judecat-o după copertă, aş fi fost cucerită cu siguranţă).

Acum înţeleg de ce e altceva, dar câteodată altceva e ceea ce cauţi şi

Michel Houellebecq – “Supunere”

Posted on by Gabriela

Scrierea unui roman cum e Supunere  a însemnat asumarea unor riscuri din partea autorului şi, aşa cum era de aşteptat, a stârnit numeroase controverse, scriitorul fiind acuzat de atitudine discriminatorie şi islamofobie. Autorul îl încadrează în genul political fiction, înfăţişând un scenariu distopic care generează comparaţii cu George Orwell şi Aldous Huxley.

Da, romanul surprinde o viitoare islamizare a Franţei în 2022, dar este prea puţin relevantă ideologia pe care a ales-o în postura dominantă – putea foarte bine să nu aleagă Frăţia Musulmană, ci Flat Earth Society, dar scenariul ar fi părut mai degrabă căzut în absurd. Romanul e tulburător pentru că sună credibil şi pentru că vorbeşte despre un potenţial viitor (căci cel real are şanse foarte mari să nu arate deloc aşa) cu scopul de a caracteriza prezentul. Suntem noi predispuşi la a ne supune, dacă această supunere vine la pachet cu o situaţie socială şi financiară stabilă şi avantajoasă, chiar dacă se opune presupuselor noastre principii?

Personajul lui Houellebecq este profesor de literatură la Sorbona, având teza de doctorat despre Joris-Karl Huysmans, un mizantrop desăvârşit care nu reuşeşte să se realizeze cu adevărat pe niciun plan (lipsa pe care o resimte cel mai tare este însă cea din planul sexual, unde nu se poate adapta unei vieţi de cuplu).

Este martorul mai degrabă pasiv al islamizării statului în care locuieşte, priveşte cum Sorbona este transformată în universitate musulmană şi acceptă să fie pensionat. În ciuda studiilor universitare, nu acţionează diferit de cetăţeanul de rând: deschide subiectul situaţiei politice ori de câte ori este ocazia, dar în definitiv nu face decât să se conformeze noii conduceri.

Houellebecq abordează trecător şi tema religiei şi mai ales a felului în care este abordată aceasta de oameni, cetăţeni ai diferitelor state.

Problema e că, a continuat el, majoritatea oamenilor îşi duc viaţa fără să fie frământaţi de astfel de gânduri, care li se par excesiv de filosofice; le vin în minte doar atunci când se confruntă cu o dramă – o boală gravă, moartea unui apropiat. Mă rog, aşa stau lucrurile în Occident, pentru că, oriunde altundeva în lume, în numele acestor idei, fiinţele umane mor şi omoară, duc războaie sângeroase, şi asta încă de la începuturile omenirii: oamenii se luptă pentru probele metafizice, iar nu pentru nişte puncte de creştere, nici pentru împărţirea terenurilor de vânătoare.

Şi adevărul cel mai usturător despre personaj este faptul că nu se dă în lături de la identificarea cu principiile acesteia. De un misoginism moderat încă de la începutul romanului, nu se simte deloc revoltat de noua poziţie a femeii în societate, singurul lucru care îl supără e noua vestimentaţie a acesteia şi lipsa companiei feminine de la anumite întruniri.

În mod vădit, simpla voinţă de a trăi nu era suficientă ca să rezist în faţa sumei de dureri şi de necazuri care jalonează viaţa unui occidental mediu. Eram incapabil să trăiesc pentru mine, şi atunci pentru cine altcineva să trăiesc? Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta, pe oameni nu-i consideram fraţii mei, şi cu atât mai puţin pe cei care constituiau o fracţiune restrânsă a omenirii, bunăoară cea pe care o alcătuiau compatrioţii mei ori foştii mei colegi. Totuşi, într-un sens supărător, mă vedeam silit să recunosc că aceşti oameni erau semenii mei, însă tocmai această asemănare mă împingea să fug de ei; era nevoie de o femeie – conform soluţiei clasice, experimentate; o femeie este desigur umană, dar reprezintă un tip uşor diferit de umanitate, conferă vieţii un anume parfum exotic.

Iar problema sa poate să fie foarte uşor rezolvată de acceptarea unei vieţi musulmane şi de îmbrăţişarea poligamiei.

Şi n-aş avea nimic de regretat. Aşa îşi sfârşeşte personajul-narator relatarea. Este el vocea noastră, a tuturor, gata să acceptăm orice formă de supunere în schimbul unor privilegii rentabile?

Jonathan Safran Foer – “Iată-mă”

Posted on by gabicaqt27

Iată-mă. Ăsta e răspunsul lui Avraam la chemarea divină şi ăsta e răspunsul personajelor din roman atunci când eul lor cel adevărat nu mai rezistă reprimării din cei şaisprezece ani de căsătorie.

Iată-mă relatează povestea unei despărţiri şi a tuturor lucrurilor care există în jurul ei, a tuturor oamenilor şi a tuturor suferinţelor. Despre istorie, familie, identitatea unui popor prigonit. E despre oameni şi despre un gol de comunicare – între partenerii de viaţă, între generaţii ale aceleiaşi familii şi între membrii aceleiaşi generaţii.

În lipsa contextului, toţi am fi nişte monştri. 

E un roman sfâşietor. Am ales să termin anul 2017 cu inima ruptă în bucăţi. Nu pentru că se întâmplă vreun eveniment sfâşietor la final. Tocmai pentru că nu se întâmplă nimic de genul ăsta. Pentru că romanul ăsta e organic şi îl simţi cum respiră, simţi cum în Julia şi Jacob se concentrează toţi părinţii, în Sam, Max şi Benjy toţi fiii, iar în fiecare pagină neliniştea poporului evreu, pentru care şirul de nedreptăţi la care a fost supus nu s-a terminat. Universul familiei Bloch e cel în care trăim cu toţii – dorinţa de fericire, nevoia de respectare a normelor sociale, datoria faţă de familie.

Dar ceea ce face ca romanul să fie atât de viu şi autentic este umorul care, la fel ca în realitate, are multe funcţii şi urmăreşte întotdeauna ceva mai mult decât râsul: mascarea adevărului, destinderea atmosferei, transmiterea unui mesaj ce nu poate fi spus în mod direct. Ziceam că mi-a fost frântă inima. Şi totuşi nu am plâns. În schimb, am râs. Nu doar m-am amuzat, ci am râs, audibil şi total neaşteptat – cititul în locurile publice m-a făcut capabilă să-mi stăpânesc destul de bine reacţiile. De data asta n-a funcţionat. (Ce bine că e vacanţă şi că nu există niciun motiv să interacţionez cu lumea din exterior.)

Poate am învăţat puţin prea mult de la membrii familiei Bloch şi de acum o să-mi exprim tristeţea doar prin râs. E amuzant, e amuzant. Asta le spune Jacob copiilor de fiecare dată când se lovesc sau se întâmplă ceva nefericit.

CUM SĂ JOCI TRISTEŢEA
Nu există, aşa că ascunde-o ca pe o malformaţie.

CUM SĂ JOCI FRICA
Râzi.

Talentul lui Jonathan Safran Foer stă mai ales în arhitectura dialogurilor. Nu sunt toate orale, unele sunt prin SMS, altele online, dar ce diferă de alte lecturi e că dialogul nu e folosit nici pentru a duce acţiunea mai departe, nici pentru a o face să stagneze, e acţiunea în sine. Ca aici:

(…)

cineva ar trebui să inventeze un emoticon
pentru cuvântul pe care ar trebui să-l inventeze cineva
ca să descrie cât de mult m-ai rănit

îmi pare rău

(…)

te-ai întrebat vreodată de ce conta
dacă ahile se rănea la călcâi
fiindcă era singura lui parte muritoare?
şi ce? ar fi fost un şchiop nemuritor

cred că ştii de ce

ştiu

mi-ar plăcea foarte foarte mult să ştiu

foarte foarte foarte foarte
până când cuvântul “mi-ar plăcea” s-ar sparge

într-un milion de bucăţi

în dragoste

deci spune-mi

nu e vorba despre simplul fapt de a avea un călcâi
care era singura parte muritoare a trupului lui
ÎNTREAGA sa mortalitate era concentrată în călcâiul acela
– ca şi când ai muta toţi oamenii dintr-un zgârie-nori
la subsol, iar apoi subsolul se inundă

şi toţi oamenii care lucrau la diferite etaje
şi care altminteri nu s-ar fi întâlnit niciodată
se împrietenesc şi decid să ia cina împreună
şi apoi toţi ies la cină în oraş
şi îşi cunosc unul altuia familiile
şi petrec sărbătorile împreună
şi se căsătoresc şi fac
copii, care fac copii, care fac copii

dar s-au înecat

şi ce dacă?

Chiar aşa. Şi ce dacă?

“Pervazul lui Dumnezeu” – Ana Barton

Posted on by Gabriela

Nu mi se întâmplă prea des să cumpăr o carte fără să știu dinainte că e o carte ce merită citită, fie pentru că am mai citit cărți de același autor, fie pentru că persoane în ale căror gusturi mă încred mi-au recomandat-o (în 90% dintre cazuri, e vorba de profa de română; am o profă mișto și trebuie să evidențiez asta).

Acum am făcut asta: în spiritul obiceiului meu de a cumpăra o carte din fiecare oraș pe care-l vizitez, acum vreo trei luni am luat de pe raftul unei librării din Târgoviște cartea asta de care nu auzisem niciodată, dar cu o copertă diferită – pentru că alt cuvânt nu găsesc – și cu un titlu intrigant. “Pervazul lui Dumnezeu” de Ana Barton (Editura Humanitas, 2016). Puteam să jur că o să fie o carte de poezie și chiar dacă s-a dovedit a nu fi chiar așa, după ce am citit-o mi-am dat seama că sentimentul meu inițial n-a fost chiar pură halucinație.

Pervazul lui Dumnezeu e un loc în care mi-ar plăcea să stau la nesfârșit și să aflu adevăruri despre lumea asta, adevăruri mici și care nu sunt general valabile, ceea ce le face cu atât mai fascinante. Cum ar fi faptul că Dumnezeu fumează țigări fără filtru sau că inima poate să-ți tremure și de frumusețe, nu doar de frică sau că totul este o poveste.

Volumul de proză scurtă al Anei Barton e tulburător și amuzant, suprarealist și absurd și gata oricând să spună ceva brutal imediat după ce a învăluit în metafore ceva ce putea fi tratat la fel de succint. Unele texte sună ca o poezie transpusă în proză, în timp ce altele iau forma unui banc sau a unei anecdote, iar cititorul e forțat să treacă prin stările necesare fiecărei scrieri. Poate ar fi de preferat un moment de meditație după fiecare, însă eu nu sunt acel tip de cititor care ar putea face asta. Am citit cartea dintr-o suflare (o suflare care a durat trei ore) și la final m-am întrebat dacă nu puteam să fiu și eu măcar o dată răbdătoare și să profit mai mult de lectura asta. Dar m-am obișnuit deja cu lăcomia mea.

Textul meu preferat e cel intitulat “Micimea contează”. Mi-am dat seama de asta atunci când în loc să subliniez trei-patru rânduri sau jumate de pagină, am fotografiat tot textul și am pus un semn în dreptul titlului.

Tot în cele trei ore am învățat că va veni o vreme când voi fi mulțumită de prenumele meu, căci am un prenume interzis, nu dau voie aproape nimănui să-l fosească. Nu pentru că ar fi prea special, e chiar comun, dar îl găsesc nepotrivit personalității mele. Deși numele meu nu e Kalokagathia, ca al personajului Anei Barton, sper că se va aplica același raționament și pentru mine:

Și-nțelese că numele ei, care fusese o toană a mătușii care nu și-a pierdut din această cauză statutul de preferată, e unul care a avut nevoie de maturizare. De treizeci și cinci de ani, mai exact. Ca să nu mai sune ca o șoaptă de dinozaur. Așadar, trebuie să ajungi la vârsta potrivită ca să intri-n rama propriului nume, să nu mai zgârii lemnul pe-afară. Și vârsta asta o-mplinești într-o secundă revelatoare, nu într-o zi anume a unui an. O secundă. Tot în ea, dragostea ta se face zid, pentru că dragostea e o stare de fizic, nicidecum una de spirit, cum scrie pe buza paharului cu truisme amoroase. De fizic, da, ca unghiile și pereții. Ca oamenii.

Random thought: Poate e doar un sentiment propriu, pentru că nu înțeleg exact cum funcționează mintea mea, uneori face niște conexiuni ciudate, dar ceva în aceste texte mi-a amintit de Exuviile Simonei Popescu.

Dintre multele sublinieri pe care le-am făcut pe carte, nu pot să nu le împărtășesc cu voi pe următoarele:

Înțelegea de acum că viața e tocmai ce n-apuci să faci când alergi să faci mici tâmpenii. Sau, mai rău, însăși alergătura.(pag. 13)

Pereții tăi sunt mereu curați doar dacă nu faci opere de artă din ce vrei, dar n-ai curaj să ceri. Dacă nu-i umpli de dorințe tăcute și înghițite. Dar pentru asta trebuue să-nveți să pierzi, cea mai sănătoasă învățătură de pe fața pământului. Și așa pentru că o să pierzi exact chestiile alea de care n-aveai nevoie, chiar dacă nu-ți dai seama de asta în timpul pierderii și nici imediat după. Ce e mult, vezi bine, strică. (pag. 41)

-Cu ce naiba să mă îmbrac?
-Păi, depinde de starea pe care o ai și de ce vrei să faci cu ea: o arăți sau o ascunzi. (pag. 91)

-De ce te uiți tu așa insistent la mine, micuțo?
-Pentru că ai fața plină de culori.
-Ăsta e machiaj, drăguța mea.
-Dar de ce ți-ai pus pe față toate culorile alea?
-Eee, ca să fiu mai frumoasă.
-Și de ce nu ești?(pag. 93)

Șșșșș, vino mai aproape, să nu ne-audă nimeni. Știi că oamenilor li se face frică dacă sunt puși în fețele altor oameni. (pag. 105)

Oamenii care se potrivesc sunt ăia care au multe feluri de mâncare preferate în comun. (pag 108)

Bunăoară, o moarte poate fi și pierderea perechii tale. O moarte mică și pasageră, dacă ai noroc. (pag. 145)

Sunt dimineți în care îți aduni moleculele-ntr-un castron mat și ieși pe ușă, punând un capac etanș, ca să nu fugă vreuna. Dimineți în care știi clar că-ți trebuiești. Cât mai tot. (pag. 204)

Vă recomand să dați volumul și altora să-l citească, textul lor preferat vă va face să-i înțelegeți puțin mai bine.