Acum ceva vreme, ajunsă la bibliotecă, am dat de raftul pe care se aflau şi cărţile lui Jonathan Coe. Îndrăgostită de acest autor încă de când i-am citit Casa somnului, am luat fără să mă gândesc Cercul închis, ca peste câteva zile, când am deschis cartea încercând să fac să treacă mai uşor cele 12 ore de mers cu trenul până la Cluj, să aflu că aveam în mâini continuarea unei cărţi pe care n-o citisem. Aşa că nu e de mirare că în Cluj, din prima libărie în care am intrat, am luat (alături de vreo alte 3 cărţi) şi primul volum care este tocmai acesta, Clubul putregaiurilor.
Contrar orizontului de aşteptare creat de titlu, romanul nu este despre guvernul actual al României, aşa cum m-au întrebat mai mulţi oameni văzându-mă citind. Singura asemănare dintre personajele de aici şi cele care alcătuiesc instituţia sus-numită este totala lor deconectare de realitate.
Învârtindu-se în jurul unui liceu gratuit din Birmingham, unde admiterea se face pe bază de examen, romanul nu înfăţişează lumea, ci o microsocietate izolată, în care străbat câteodată ecouri din afară, pe care însă protagoniştii nu le pot înţelege: “De ce e Berlinul divizat?”, “De ce este numită afacerea Watergate astfel?”, “De ce este petrolul atât de scump?”, “De ce omoară IRA în stânga şi în dreapta?”. Dar acestea rămân probleme secundare pentru ei, concentrându-şi atenţia pe chestiunile interne, pe rivalităţi şi orgolii la fel de nejustificate. Întâlnirea familiei Trotters cu un cuplu de evrei şi povestea emoţionantă a acestora ar fi, în alt context, un moment de cotitură pentru personaje şi pentru felul în care percep acestea lumea şi pe cei din jurul lor. În schimb, experienţa trece aproape neobservată prin forul interior al locuitorilor acestui univers.
Pentru o parte din elevii de la King William’s, Cercul închis, un grup select alcătuit în interiorul liceului, reprezintă cheia soluţionării tuturor problemelor, mijlocind transformarea societăţii. Cercul închis e ideal pentru asta din mai multe puncte de vedere:
- CONFIDENŢIALITATEA. Cercul răspunde faţă de sine şi atât. Ca atare, el îşi poate articula opiniile în deplină libertate, departe de influenţa oricărei forme de lobbying şi a oricărui grp de presiune. (…)
- PROTECŢIA. Celălalt atu al Cercului este faptul că-şi poate alege membrii nu doar dintre elevii claselor a zecea, ci şi DIN CANCELARIE. Astfel, gânditorii nevolnici (Nuttall, Serkis etc.) pot fi excluşi, iar spiritele înrudite (Pyle, Daintry, Spraggon) cooptate în folosul cauzei.
- ELITISMUL. Cercul nu e e obligat să asculte vocea gloatei. Nu se comportăa populist, aşa cum fac celelalte societăţi de dezbateri. Nu pierde vremea ascultându-i pe dobitoci sau pe demenţi. În esenţă, e o structură anti-democratică şi tocmai de aici îşi trage forţa. Ideile şi politicile pot să germineze mult mai repede şi mai eficient în această atmosferă.
Iar Cercul închis se ia în serios, dar autorul nu îl ia. Tonul în sine este unul neobişnuit, căci deşi unele personaje par să treacă printr-un proces de iniţiere, prin experienţe marcante, cum este revelaţia divină la care ia parte Ben Trotter, schimbarea lor ulterioară e o simplă imitaţie a unei maturizări, mai degrabă o caricatură ce trădează spiritul ironic al autorului. Alte personaje sunt întru totul caricaturale (Sam Chase, soţul înşelat care încearcă să îşi recupereze soţia împrumutând în mod stângaci armele celui care a reuşit să i-o fure), iar altele se dovedesc a fi mai profunde decât potretul lor lasă să se vadă.
Astfel, Jonathan Coe creează tabloul unei lumi haotice şi adesea uşuratice în judecăţile sale. Dar chiar considerând că aceasta a fost intenţia autorului, există un gram de inconsistenţă tematică care te face să te îndoieşti de tine în faţa clasicei întrebări ce a vrut să spună autorul?, dar care sper că va fi înlăturată în Cercul închis, carte pe care voi începe chiar azi să o citesc.
A reader has no favourite book 