Tag: Fructele mâniei

Asta e prima carte care necesită un anumit commitment pe care o citesc în ultima vreme și sunt sigură că n-aș fi putut să reintru în ritm cu un alt roman. Aveam nevoie de cartea asta, de o naraţiune care să mă absoarbă şi să mă facă să trec prin zeci de stări succesive şi contrastante de-a lungul aceluiaşi capitol.

Aproape 600 de pagini sfâșietor de dure, imaginile emoționante descrise nu te fac să lăcrimezi, ci par că îţi dau o palmă după care îţi e greu să continui lectura, dar îţi este şi imposibil să te opreşti, pentru că nu poţi lăsa lucrurile în starea care sunt până când vei reveni tu la citit. Ţi se pare un act de sadism şi masochism totodată, aşa că nu te întrerupi.

În timpul Marii Crize Financiare, fermierii din America trebuie să îşi părăsească locuinţele şi să pribegească prin ţară în căutarea unei vieţi mai bune, a unui trai care să le asigure supravieţuirea. Atenţia e centrată pe o astfel de familie din Oklahoma, familia Joad care pleacă spre California, un adevărat tărâm al făgăduinţei, dar care se dovedeşte a nu fi chiar aşa, nu pentru aceşti pribegi priviţia ca nişte paria de autorităţi şi locuitorii permanenţi. Dar e mai mult de atât, este vizată condiţia umană şi mai ales conceptul de libertate; până la un anumit punct, viaţa fiecăruia e similară cu traseul familiei Joad, mergând dintr-un loc în altul în speranţa de a găsi locul care să îi accepte, unde să găsească fericirea. Şi cu toţii avem o Californie a noastră, fie că ea se dovedeşte a fi ceea ce ne aşteptăm să fie sau nu.

Deşi mă prinsese deja cartea, pe la pagina 30 mi-am dat seama că o să fie o lectură cu adevărat memorabilă, când unul dintre personaje rezumă rolul religiei cu simplitatea şi înţelepciunea omului obişnuit, de rând:

-Îndrumă-i dintr-o parte în alta! spuse Joad. Aruncă-i în şanţul de irigaţie! Spune-le că o să ardă în focul nestins dacă n-o să gândească la fel ca dumneata. Pentru care pricină vrei să-i duci într-un loc anume? Ajunge să-i ghidezi şi-atât.

Fostul preot Casy, aflându-se în cumpănă din cauza îndoielilor cu privire la divinitate, are revelaţia inexistenţei acesteia şi îşi dă seama că nu trebuie să îi slujească unui oarecare Dumnezeu, ci oamenilor, pe care nu îi mai judecă şi ale căror fapte nu le mai cataloghează drept păcate sau fapte bune, aşa cum făcea în timpul preoţiei.

• Nu există păcat şi nu există nici virtute. Nu există decât fapte ale oamenilor şi toate sunt o părticică din unul şi acelaşi lucru. Unele dintre cele săvârşite de oameni au noimă, iar altele n-au, dar nici un om nu are treptul să spună despre ele mai mult de atât.
• Şi ziceam: “Ce să fie duhul şi harul ăsta?”. Şi-am răspuns: “E dragostea. Îi iubesc atât de mult pe oameni, încât uneori sunt în stare să mă pierd”. Şi iar îmi spuneam: “Oare nu-L iubeşti pe Hristos?”. Ei, şi-am stat eu şi m-am gândit, şi iar m-am gândit şi mi-am spus: “Nu, nu cunosc pe nimeni pe care să-L cheme Hristos. Ştiu despre El o grămadă de poveşti, dar de iubit, numai pe oameni îi iubesc. Iar câteodată îi iubesc atât de tare, că sunt în stare să mă pierd şi vreau să-i fac fericiţi, şi de aceea am propovăduit ceva despre care credeam că-i poate face fericiţi.”

Pe lângă tabloul de final al romanului, există o imagine care mi-a trezit cele mai puternice emoţii, indignare, furie, revoltă. Când familia Joad îndrăzneşte să mănânce hrană caldă în afara cortului într-o tabără în care proviziile celoralţi oameni s-au terminat de mult, în jurul lor se strâng mai mulţi copii înfometaţi care speră să primească măcar resturile. Imaginea e aproape brutală, deloc înfrumuseţată, stilizată doar pentru a crea un impact şi mai profund asupra cititorului.

Prima dată când am citit ceva de Steinbeck a fost pentru că simţeam o conexiune specială cu el – împărţim aceeaşi zi de naştere. Am continuat din alt motiv: puterea cuvintelor pe care le foloseşte.