George Orwell – “O fată de preot”

Cu toţii cunoaştem celebrele cărţi ale lui George Orwell (pseudonimul literar al lui Eric Arthur Blair), 1984 şi Ferma Animalelor, însă nu am auzit vorbindu-se niciodată de alte cărţi ale aceluiaşi scriitor. Şi totuşi ele există! Despre O fată de preot, Orwell însuşi spunea că ar fi fost mult mai bine să nu fie publicată deloc, însă cel mai probabil afirmaţia lui era legată de cenzura care a ciopărţit fără milă cartea. Manuscrisul cenzurat este singurul pe care îl putem citi chiar astăzi, pentru că cel original a fost pierdut şi, chiar şi în această formă care probabil e destul de departe de intenţia autorului, cartea m-a captivat, poate pentru că abordează nişte teme care sunt de interes pentru mine.

Dorothy este fiica părintelui paroh din Knype Hill şi trăieşte conform strictelor reguli impuse de acesta, trebuie să fie în acelaşi timp persoana care îi uneşte pe credincioşi în biserică, organizând diverse activităţi care să atragă toate tipurile de oameni, dar şi fată în casa tatălui său, unde se confruntă cu stricteţea, zgârcenia şi nepăsarea acestuia. Şi totuşi trăieşte într-o stare de credinţă nestrămutată şi îşi pedepseşte orice gând aflat în neconcordanţă cu învăţăturile creştine, provocându-şi durere fizică.

Totul se schimbă când se trezeşte în Londra, fără nicio amintire despre cine şi ce este, trebuind să îşi asigure supravieţuirea: lucrând pe câmp, cerşind, trăind pe străzi. Chiar şi când îşi aminteşte, într-un final, cine este, ştie că nu se poate întoarce acasă – reputaţia ei pare a fi veşnic pătată.

O fată de preot poate părea o poveste clasică de tip Charles Dickens, dar e departe de a fi asta. Nu este povestea greutăţilor prin care trece Dorothy pentru a-şi restaura reputaţia sau pentru a-şi atinge visele, ci este povestea pierderii credinţei, povestea realizării că Dumnezeu nu există şi că, dacă el chiar există, este la fel de inutil cum ar fi şi dacă ar exista. Pentru că nimeni nu are nevoie de un Dumnezeu necunoscut, ale cărui căi sunt ascunse, imposibil de înţeles sau controlat în vreun fel, adevărata nevoie este aceea de a crede într-un astfel de Dumnezeu. Ceea ce îi aduce pe oameni în biserică nu este credinţa în Dumnezeu, pentru că rugăciunile pot fi făcute la fel de bine – chiar mai bine – în linişte, acasă. Ceea ce îi aduce pe oameni în bisercă este nevoia ritualului, a importanţei pe care ei, credincioşii, o capătă prin prisma acestui ritual. Iar Dorothy nu realizează asta printr-o revelaţie sublimă cauzată de un eveniment marcant. Trăind în condiţii cu totul noi şi diferite de cele obişnuite din casa tatălui său, trebuind să înfrunte sărăcia, foametea, ruşinea, Dorothy se trezeşte într-o zi având conştiinţa faptului că nu mai crede, iar asta pare cât se poate de natural pentru ea. Cât timp trăieşte în aceste condiţii, lipsa credinţei nu o înspăimântă, este înspăimântată de acest fapt doar când trebuie să se întoarcă acasă şi îşi dă seama că totul va fi diferit – nu în aparenţă, bineînţeles, pentru că va face aceleaşi lucruri ca înainte, dar interiorul ei se va fi schimbat inexorabil: dacă totul înainte era făcut pentru slava Domnului, totul avea un scop şi o semnificaţie, acum totul va fi gol, lipsit de sens şi de orice înţeles mai profund.

No, it was something far more fundamental; it was the deadly emptiness that she had discovered at the heart of things. She thought of how a year ago she had sat in this chair, with these scissors in her hand, doing precisely what she was doing now; and yet it was as though then and now she had been two different beings. Where had she gone, that well-meaning, ridiculous girl who had prayed ecstatically in summer-scented fields and pricked her hand as a punishment for sacrilegious thoughts? And where is any of ourselves of even a year ago? And yet after all – and here was the trouble – she was the same girl. Beliefs change, thoughts change, but there is some inner part of the soul that does not change. Faith vanishes, but need for faith remains the same as before.

(…)

She shifted her position in her chair.But after all, there must be some meaning, some purpose in it all! The world cannot be an accident. Everything that happens must have a cause – ultimately, therefore, a purpose. Since you exist, God must have created you, and since He created you a conscious being, He must be conscious. The greater doesn’t come out of the less. He created you, and He will kill you, for His own purpose. But that purpose in inscrutable. It is in the nature of things that you can never discover it, and perhaps even if you discovered it you would be adverse to it. Your life and death, it may be, are a single note in the eternal orchestra that plays for His diversion. And suppose you don’t like the tune? (…) But that was silly, really. For your not liking the tune was also part of the tune.

Her mind struggled with this problem, while perceiving that there was no solution. There was, she saw clearly, no possible substitute for faith; no pagan acceptance of life as sufficient to itself, no pantheistic cheer-up stuff, no pseudo-religion of “progress” with visions of glittering Utopias and ant-heaps of steel and concrete. It is all or nothing. Either life on earth is a preparation of something greater and more lasting, or it is meaningless, dark and dreadful.

Deşi nu are o importanţă majoră în economia romanului, în afară de aceea de a justifica o parte din timpul petrecut de Dorothy departe de casă şi a încununa viaţa nefericită a personajului chiar şi atunci când îşi găseşte ceva de lucru, scurta perioadă în care Dorothy a fost profesoară la una din şcolile private din suburbiile Londrei a fost poate partea mea preferată din carte. De ce? Pentru că asta i-a permis scriitorului să vorbească, prin prisma personajului, despre o temă curcială (şi foarte revelantă chiar acum, la noi în ţară): educaţia. Trebuie să recunoaştem că Dorothy e un personaj foarte progresist pentru perioada în care trăieşte: dincolo de revelaţia ei privind religia şi credinţa, dă dovadă de o viziune foarte modernă şi asupra educaţiei. Viaţa ei la şcoala privată pentru fete Ringwood House este o oglindă terifiant de fidelă a sistemului nostru de învăţământ: elevii sunt învăţaţi ceea ce se ştie din strămoşi că este important, ceea ce nişte persoane fără niciun fel de autoritate în domeniu consideră relevant. În cazul lui Dorothy aceste persoane erau părinţii copiilor care considerau că cele mai importante elemente erau cele care se puteau vedea şi cu care se puteau lăuda vecinilor şi prietenilor de familie (scrisul caligrafic al fiicelor lor, capacitate lor de a face calcule şi de a reda numele cât mai multor capitale într-un timp cât mai scurt). În cazul nostru este un Minister al Educaţiei alcătuit din persoane pentru care nota este adevăratul indicativ al eficienţei sistemului de învăţământ – de aceea singurele schimbări care chiar se fac sunt cele din ce în ce mai proaste ale modului de examinare, pentru a se ridica în mod artificial notele, fără vreo schimbar reală în nivelul de pregătire al elevilor sau în competenţele pe care aceştia le dobândesc la şcoală. Iar atunci când un dascăl înzestrat cu o viziune mai largă asupra scopului educaţiei, aşa cum se dovedeşte a fi Dorothy, încearcă să facă el însuşi o schimbare acolo unde poate interveni, este rapid redus la tăcere de ceilalţi mai mulţi, care nici măcar nu o fac neapărat din răutate, ci din pură ignoranţă, din convingerea sinceră că fac ceea ce e corect.

For she had grasped now that it is easy enough to keep children in order if you are ruthless with them from the start. Last term the girls had behaved badly, because she had started by treating them as human beings, and later on, when the lessons that interested them were discontinued, they had rebelled like human beings. But if you are obliged to teach them rubbish, you mustn’t treat them as human beings. You must treat them like animals – driving, not persuading. Before all else, you must teach them that it is more painful to rebel than to obey. Possibly this kind of treatment is not very good for children, but there is no doubt that they understand it and respond to it.

Before all else, you must teach them that it is more painful to rebel than to obey. De asta elevilor le e frică să protesteze, să îşi facă auzită vocea, pentru că cei care o fac sunt repede atacaţi de toţi oamenii care refuză să îşi vadă propriile greşeli, de la părinţi la profesori şi persoanele de vază din minister. Toţi se plâng de sistemul de învăţământ care este, în mod evident, plin de defecte, însă se vor alia împotriva celui care propune schimbarea, de teama că o parte din vină va cădea pe umerii lor.

Cele 50 de frustrări despre sistemul educaţional din România descătuşate

Ăsta va fi un articol mai puțin legat de tema principală a blogului meu, dar foarte important pentru mine, așa că n-am să-l las deoparte.

Acum câteva luni, după proba de limba şi literatura română de la bacalaureat, un elev – să-i spunem Gigel, ca în problemele de informatică – din liceul meu (acum fostul meu liceu, dar nu îmi place cum sună asta), care se întâmplă să fie preşedintele Consiliului Judeţean al Elevilor, a postat un mesaj prin care le ura succes celor care urmau să susţină examenul a doua zi. Bineînţeles, nu o să scriu o postare despre un mesaj de încurajare, deci el nu conţinea doar atât. Mesajul conţinea părerea lui Gigel cu privire la bacalaureat, iar urarea de la final era o ironie susţinută de conţinutul mesajului. Vorbea despre cum titulatura de „examen al maturităţii” este mai mult decât greşită, pentru că testează doar în mică măsură calităţile pe care cineva le dobândeşte înainte să fie considerat matur şi în mult mai mare măsură memoria de scurtă durată sau disperarea de a obţine o notă bună, „onorabilă”, chiar şi fără a acumula reuşite personale care să justifice de ce suntem atât de mândri de un număr. Postarea e mai jos.

I se spune “examenul maturității”.. De ce? Te maturizează? Esti un om matur după ce îl dai? Nu am să înțeleg niciodată.

Te învață că trebuie să tocești 4 ani și să memorezi cât mai multe pentru o notă care e posibil să te ajute puțin sau să nu te ajute deloc. O notă care “cică” face diferența între gradele sociale de astăzi.

Dacă viitorul tău stă într-o foaie de hârtie și un număr, atunci trăiești în țara greșită. Poate de asta te maturizează, poate pentru că îți deschide ochii.

PS: un antreprenor de succes este unul și cu BAC și fără.

Succes mâine!

Au reacţionat mulţi profesori de liceu care predau diverse materii, consternaţi, revoltaţi, acuzându-l pe tânăr că nu înţelege care e menirea educaţiei şi chiar aducând contraargumente care nu urmăreau să contrazică raţionamentul postării, ci erau simple atacuri la adresa persoanei din spatele postării. Cu toţii ştim că atunci când începi să-l ataci pe Gigel şi nu argumentele lui Gigel, recunoşti că eşti înfrânt şi că Gigel are dreptate.

Nu am spus nimic atunci nu pentru că aveam altă părere decât acum, ci pentru că mi s-a părut un subiect mult prea important pentru a fi dezbătut în comentarii pe Facebook, aşa că mi-am promis că voi găsi timp să vorbesc mai mult despre asta. Iar acum, odată cu începerea școlii, cred că e momentul potrivit.

Nu pretind că ştiu tot ceea ce ţine de sistemul de învăţământ din România, sunt departe de asta, nu cunosc măsurile adminstrative ce trebuie luate în fiecare zi, nu cunosc procesul prin care se decide programa, cum se hotărăşte dacă cineva e potrivit să predea sau nu şi nici cum se aleg metodele de verificare a nivelului elevilor. Cu toate astea, cred că ştiu tot ceea ce e nevoie pentru a înţelege mai bine decât probabil jumătate din funcţionarii care se ocupă de toate astea cum ar trebui să stea treaba de fapt. Atunci când elaborezi planul după care să funcţioneze sistemul de învăţământ al unei ţări, nu trebuie să porneşti analizând care sunt dotările din şcoli (luând-o aşa, unele şcoli ar trebui să se desfiinţeze) sau care este stilul a 90% din profesorii care activează (te-ai gândit vreodată că poate ei greşesc dictând 45 de minute din cele 50 alocate orei?), nici calculând bugetul pe care îl ai pentru educaţie (după ce tai banii pe care îi aloci ariilor din care ai mai mult de câştigat pe termen scurt şi deci îţi conferă o reputaţie mai bună), ca mai apoi să încropeşti ceva pe care elevii să-l înghită chiar dacă e mai mult amar decât dulce. E tocmai pe dos şi aici nu ne prindem noi. Trebuie să analizezi nevoile elevilor, lucrurile pe care ei trebuie să le ştie, să le înţeleagă şi să le aplice pentru a fi oameni compleţi, pentru a fi oameni care pot să-şi creeze propria fericire şi nu simple produse gata de ştampilat şi expediat la o facultate din ţară sau din străinătate. După ce obţii rezultatul acestei analize, celelalte elemente trebuie adaptate – şcolile trebuie să primească materialele necesare, profesorii antrenamentul potrivit, iar educaţia, bugetul pe care-l merită de fapt.

Am avut norocul să învăţ într-un liceu în care aproape toţi profesorii sunt conştienţi de lucrurile pe care tocmai le-am expus. Şi dacă în generală discuţiile pe tema asta erau rare, în liceu ele aproape că nu conteneau. De cele mai multe ori nu plecau de la noi, elevii, ci de la profesorii care ştiau că oricât de mult s-ar strădui, sistemul de învăţământ nu e construit pentru a răspunde nevoilor elevilor decât până la un anumit punct. ( Ce-i drept, există profesori captivi în propria lor bulă, convinşi că totul merge ca pe roate, doar pentru că notele la examene sunt satisfăcătoare, precum şi profesori cărora nu le pasă de fapt de ce înseamnă cu adevărat educaţie. Eu am întâlnit câţiva din prima categorie şi niciunul din cea de-a doua, însă ştiu că ei există. )

Cum rămâne cu ora de fizică în care 90% din experimentele pe care le poţi face într-un laborator obişnuit de liceu sunt aceleaşi pe care le poţi face şi în propria cameră?

Cum rămâne cu faptul că în prima oră de chimie elevii află cum „chimia e peste tot”, iar după ultima oră rămân doar cu noţiuni mai apropiate de abstract, decât de real? Pasiunea mea pentru chimie mi-a dat şansa să înţeleg mai mult de atât, dar mi-a permis şi să întâlnesc profesori din toată ţara, măcinaţi de aceeaşi nemulţumire iscată de o programă care transformă chimia în ceva ce nu este, într-un Krampus al ştiinţelor şi un rău necesar pentru cei care visează să devină medici.

Însă postarea în cauză nu se referea la orele de ştiinţe, pentru că deşi nu sunt abordate aşa cum ne-am dori, sunt studiate prin înţelegere, plin aplicarea unor principii şi operaţii logico-matematice.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie.

Imaginaţi-vă o oră de română a unor elevi de clasa a 12-a. Profesoara intră în clasă. La fel ca întotdeauna, mâinile ei nu sunt goale. E profesor de limba română şi part-time inspiră elevi, le recomandă cărţi mişto şi încearcă să schimbe măcar la ora ei felul în care se desfăşoară educaţia (sau să fie invers?). Astăzi are cu ea un număr din Dilema Veche şi alte două cărţi. Le propune elevilor să discute pe tema abordată într-un articol din Dilema, citeşte unele citate, câţiva elevi răspund provocării ei, dezbat, profesoara zâmbeşte, aşa şi-ar dori să decurgă fiecare oră. 10 minute trec astfel, după care o voce intervine, vizibil iritată de ce am descris până acum: putem vorbi acum de ceva ce ne este folositor pentru bac?. Se înţelege deja că se discută despre subiectele II şi III, în care sunt testate cunoştinţele de teorie literară ale elevilor. Scenariul e trist, mai ales că nu e un simplu exerciţiu de imaginaţie, ci o situaţie reală, care arată cum elevii par a fi roboţi ce îşi concentrează atenţia pe un singur lucru: promovarea bacului şi admiterea la facultate. Profesoara nu mai vorbeşte despre cele două romane pe care voia să le recomande, în ochii ei se citeşte dorinţa de a face ceva pentru cei în faţa cărora stă şi regretul neputinţei. Întotdeauna s-a simţit datoare să facă mai mult decât e indicat în programă, să demonstreze că există mai mulţi autori, mai multe cărţi, mai multe idei gata să fie descoperite, explorate, îmbrăţişate. Ea este profesoara mea, persoana pe care am îndrăgit-o cel mai tare în tot liceul şi pe care am văzut-o de cele mai multe ori dărâmată, chiar dacă nu dura mai mult de câteva secunde până să se redreseze, atunci când viziunile ei idilice despre şcoala ideală erau spulberate de ignoranţa unei programe rigide şi a unui examen care, aşa cum spunea şi Gigel, se concretizează într-o notă care poate fi sau nu relevantă pentru tine ca individ sau pentru alegerile tale ulterioare. Nu cred că elevii ar trebui să fie nevoiţi să citească fragmente întregi de critică literară pentru a atinge un obiectiv impus de alţii. Cred că elevii ar trebui să aibă posibilitatea să facă asta, dacă sunt pasionaţi de hermeneutică sau dacă simt că îi ajută să pătrundă în profunzimea unei lecturi. Dar cred că oricine ar trebui să poată citi o carte şi să se raporteze cumva la ea, subiectiv sau obiectiv, să interiorizeze mesajul textului şi să emită propria părere despre aceasta – nu în 60 de rânduri, nu în 40 de rânduri, ci în oricât simte nevoia, pentru că e mai mult de absurd să evaluăm valoarea unei păreri pe baza lungimii ei. Şi asta se poate petrece cu toate romanele şi nuvelele şi povestirile şi poeziile scrise vreodată, nu doar cu cele 20 de texte pe care trebuie să le studieze elevii în mod obligatoriu, deşi au trecut aproape 50 de ani de la publicarea celui mai recent dintre acestea.

Din prisma asta ar trebui înţeleasă postarea cu pricina, ea nu e un afront la adresa menirii educaţiei sau a interesului profesorilor pentru ca această menire să fie atinsă. Scopul nu era acela de a crea două tabere, cea a elevilor şi cea a profesorilor, pentru că un astfel de sistem de învăţământ scindat nu poate evolua. Cele două tabere îşi aud una alteia vocile, însă acestea sunt distorsionate, interpretate prost. Dacă s-ar asculta fără dorinţa de a combate, ci de a înţelege, ar vedea că îşi doresc acelaşi lucru şi ar putea să colaboreze pentru a-l obţine. În schimb, alegem să aruncăm cu noroi în cel care îndrăzneşte să vorbească, să exprime o părere. Nu astfel se face educaţia.

Ceea ce este, totuşi, puţin sketchy este P.S.-ul, pe care prefer să-l privesc ca pe o ironie (şi sper din suflet că asta şi e). Ok, există oameni de succes fără BAC. De acord. Indiferent cum ai defini succesul, există oameni de succes fără BAC.

Totuşi, ceva îmi spune că succesul din această postare se referă tot la un număr. Nu e o notă de data asta, ci o sumă. Dacă valoarea ta ca persoană stă în suma de bani câştigată lunar, atunci, crede-mă, nu ţara e de vină, ci sistemul tău de valori. Dacă succesul se măsoară în fericire, sunt capabilă să admit că există mulţi oameni fericiţi care n-au reuşit să-şi ia BAC-ul sau care nici măcar nu au încercat. Probabil pot să găsesc alte zeci de unităţi de măsură pentru succes şi câte 100 de oameni gata să jure pentru fiecare unitate că este cea absolută. Probabil că toţi ar greşi, de asemenea. Succesul nu e uşor de exprimat şi nici nu cred că e problema cheie.

Dacă există antreprenori de succes fără BAC, sunt destul de sigură că nu există cercetători de succes fără BAC. Şi asta ce înseamnă? În fond, nu însemană nimic, nu e niciun fel de corelaţie reală, dar ştim că o corelaţie fictivă poate fi extrapolată din orice. Dacă prima parte poate fi folosită pentru a argumenta inutilitatea acestui examen, cea de-a doua poate fi folosită pentru a susţine necesitatea lui. Paradox? Nu. În fond, ambele utilizări sunt greşite, dar au în general efectul scontat asupra cititorului, atunci când sunt puse în contextul potrivit.

Dacă nu era suficient de clar, postarea lui Gigel a fost doar un pretext pentru ca eu să vorbesc despre ceva ce m-a afectat în mod direct timp de 12 ani şi care va continua să mă afecteze în mod indirect toată viaţa – sistemul de învăţământ din România. Cred că aş fi putut rezuma părerea mea mult mai simplu:

Literatura şi chimia sunt cele două mari pasiuni ale mele. Le-am întâlnit în şcoală, asta aşa e. Dar nu în timpul orelor de curs şi nici nu le-am cultivat acolo. Pograma şcolară nu prevede aşa ceva şi nici nu lasă timp pentru asta. În concluzie, ar trebui să-mi schimb pasiunile, căci programa nu poate greşi, nu?