Scriu asta dintr-o gară, așa că e de înțeles de ce și povestea acestei cărți începe tot într-o gară. Asemănările încetează aici însă, căci cele două gări nu doar că sunt diferite, ci și separate de un drum de 549 de km de cale ferată. Nu pot să nu mă opresc de fiecare dată în fața tonomatelor de cărți din gări. Chiar dacă cel puțin 24 din cele 25 sunt de o calitate îndoielnică, există șansa ca a 25-a carte să fie o surpriză, un diamant strecurat în urma unei erori acolo. Așa am ajuns să citesc Dans grotesc de Aldous Huxley și tot așa am ajuns în posesia romanului lui Horia Ursu.
Asediul Vienei pare a fi stenografia unui serial: sezoanele sunt cele zece capitole, iar episoadele sunt subcapitolele. Acestea din urmă nu au nume, ci număr de ordine. De aceea este de multe ori greu să ții pasul cu ritmul romanului, cu personajele numeroase și pe care uneori trebuie să le intuiești, deoarece nu sunt numite decât mai târziu.
Toate aceste piese de puzzle sunt necesare pentru alcătuirea imaginii unei țări ce se recuperează după criza comunistă. Unii oameni pleacă, alții rămân în țară, având visul nestrămutat al Vienei ca pământ al făgăduinței.
Adevărul e însă altul, dar aceasta nu este o carte despre adevărul istoric, ci despre adevărul fiecărui individ, nu se vrea a fi o cronică, avem destule studii care să ateste faptele. Romanul e un mecanism de eliberare a unor frustrări îndelung refulate de un popor întreg de-a lungul deceniilor. Și cum altfel dacă nu prin umorul atât de caracteristic poporului în cauză?
Ce păcat că odată cu căderea Comunismului nu a căzut peste noi și aurul din care acesta era făcut! Ne-am fi plătit înainte toate creditele externe și ne-ar mai fi rămas ceva pentru consumul casnic, căci numai din salarii și pensii ai putea trăi recent doar o zi pe lună, restul zilelor pierzându-se printre calcule și socoteli de tot felul, care mai de care mai năstrușnice. Așa se explică și numărul mare de olimpici români matematicieni plecați în State.
Niciunde în lume matematica nu este mai aproape de viață ca la noi. La noi, matematica e viață, iar viața poezie și, dacă matematicienii pleacă, poeții rămân ca să cânte în versuri amare plecarea matematicienilor.
Cine a spus că suntem un popor vegetal? Suntem un popor de matematicieni nomazi și, parțial, de poeți sedentari, care se adună o dată pe an în jurul bradului de Crăciun, mirați și înfricoșați în același timp, ca troienii în jurul darului blestemat al aheilor. În urechile lor răsună de fiecare dată același strigăt de mercato: Un porc! Regatul meu pentru un porc!
Comunism cu majusculă. Ca o entitate distinctă, neinstaurată de oameni și pe care aceștia nu o pot controla. Comunism este numele uraganului care a zguduit Europa de Est, iar pagubele sunt unele pentru care nu suntem pregătiți. Pentru cele materiale se poate întocmi un plan de redresare, dar cum rămâne cu cele pshice, accentuate de șocul contactului cu o nouă lume?
Globalizarea, noua față a relațiilor internaționale, totul capătă o nouă formă în rândurile lui Horia Ursu. Singurul risc real al citirii acestui roman este acela de a fi atât de sedus de ironia fină utilizată până în punctul neglijării mesajului.
-Se-ndeasă și frigul. De unde vine atâta frig?
-Parcă poți să știu? Avem relații cu atâtea state că nici nu mai știi care de pă unde ie.
-Pe vremea mea, știam una și bună: frigul vine de la…
-S-a schimbat vremile, tataie. Acuma poa’ să vină de oriunde, că suntem liberi.
-Da’ noi suntem o țară mică. Unde intră atâta frig?
-O parte intră în țară, o parte intră în noi…
Eliberarea de comunism aduce în România o libertate ce vine ca o ușurare, dar se stabilește ca o povară – inutilă dacă nu se profită de ea.
Tot libertate are în sfârșit și cuvântul folosit de Horia Ursu, care îl folosește cu rafinamentul unui scriitor, dar îl simte cu spiritul moștenirii românești din care cu toții am învățat că lucrurile serioase sunt materialul celor mai bune glume.
A reader has no favourite book 