Şotron nu e un roman. E o colecţie de romane (dar nu aşa cum arhiva e o colecţie de documente şi nici aşa cum un cimitir e o colecţie de cadavre), romane care se întrepătrund, care se intersectează în anumite puncte, care îşi unesc drumurile sau care şi le separă pe măsură ce lectorul face alegeri – pentru că cititorul devine, fie că vrea sau nu, parte activă a procesului creaţiei.
Însă cele mai importante – oricât de subiectiv ar fi acest concept – două romane sunt cele propuse de autor în îndrumarul de lectură. Primul e un roman puţin atipic, dar digerabil,cu personaje bizare, dar fascinante, chiar dacă imposibil de înţeles în mod absolut, înţelegerea lor porneşte dintr-un punct şi se termină într-un altul, dincolo de care ele sunt libere să acţioneze fără a fi constrânse de aşteptările cititorilor. Cel de-al doilea este un roman care îl respinge pe primul şi de fapt întreaga categorie pe care o reprezintă primul, devine un roman despre roman şi despre literatură în general (căci literatura cea mai mişto este cea care vorbeşte despre sine, aşa cum cele mai interesante lucruri la oameni sunt acelea care dezvăluie ceva despre ei înşişi), un roman în care vocea scriitorului se face auzită prin cea a scriitorului Morelli.
Morelli pare convins că, dacă scriitorul continuă să se supună limbajului pe care i l-au vândut odată cu hainele de pe ei, cu numele și cu botezul și cu naționalitatea, opera lui nu va mai avea decât valoare estetică, valoare pe care bătrânul pare a o disprețui tot mai mult. Într-unul din pasaje e destul de explicit: după părerea lui, nimic nu poate fi denunțat dacă se face dinăuntrul sistemului căruia îi aparține ceea ce trebuia denunțat. A scrie împotriva capitalismului cu bagajul mental și vocabularul care provin din capitalism e o pierdere de timp. Se vor obține poate rezultate istorice, cum e marxismul și orice poftești tu, dar acel Yonder nu înseamnă chiar istorie, Yonder-ul e ca vârfurile degetelor care ies la suprafața apelor istoriei, căutând ceva de care să se prindă.
Cele 155 de capitole sunt structurate în trei “seturi” De partea cealaltă, De partea aceasta, Din alte părți, liantul fiind personajul principal, Horacio Oliveira, ce o caută, o găseşte şi o pierde neîncetat pe Maga, în timp ce lupta pe care o poartă este alta, e lupta cu teama irosirii, dorinţa de găsire a unui absolut prin prisma căruia viaţa să capete sens. Pe Oliveira nu îl întâlnim decât în cea de-a treia parte ca adevărat actant. În rest, el e mai degrabă cel care observă şi care mai apoi analizează, emite ipoteze şi idei inserate fie ca monologuri interioare, fie ca replici în dialogurile filosofice purtate adesea în cadrul Clubului. În cea de-a treia parte, personajul este subjugat de potenţialitatea eşecului, iar acţiunile lui sunt doar dorinţa disperată de a evita asta. (Din perspectiva asta, romanul poate deveni un material cinematografic valoros pentru cei care au Shutter Island pe lista favoritelor. ) El poate fi un nebun sau un geniu neînţeles sau doar reprezentarea esenţializată a condiţiei umane, prinsă între atracţia către absolut şi împământarea inevitabilă în relativ.
Şi ce e absolutul şi unde îl caută Oliveira şi unde ar trebui să îl căutăm în general?
“Da, poate iubirea, însă această otherness ne ţine doar cât durează legătura cu o femeie şi, pe deasupra, numai în ce o priveşte pe ea. În adâncul nostru nu există otherness, abia de se face simţită plăcuta togetherness. Sigur, tot e ceva”. Iubire, ceremonie ontologizantă, dătătoare de viaţă. Şi din pricina asta îi trecea acum prin minte ceva ce ar fi trebuit poate să-i fi trecut la început: “Fără a se poseda pe sine, nimeni nu putea poseda o altă fiinţă, şi cine oare se poseda pe sine cu adevărat? Cine se cunoştea pe sine, cine cunoştea singurătatea absolută pe care o presupune faptul de a nu putea pune preţ nici pe propria ta tovărăşie, de a trebui să te duci la cinema sau la bordel sau acasă la nişte prieteni, ori să te dedici unei profesii care te acaparează sau căsătoriei pentru ca măcar să fii singur-printre-ceilalţi?” Astfel, în chip paradoxal, culmea singurătăţii ducea la culmea spiritului gregar, la iluzia nesfârşită a însoţirii cu o altă fiinţă, la omul singur în salonul cu oglinzi şi ecouri. Însă oameni ca el şi mulţi alţii, care se accepau pe sine (sau care se respingeau, dar o făceau cunoscându-se îndeaproape) intrau în paradoxul cel mai groaznic, cel de a se afla, poate, la marginea cunoaşterii altei fiinţe şi de a nu mai putea înainta niciun pas. Adevărata cunoaştere a altei fiinţe, alcătuită din legături delicate, din înţelegeri minunate cu lumea, nu se putea înfăptui dintr-o singură direcţie, mâinii întinse trebuia să-i răspundă altă mână, din afară, de dincolo.
Aşa cum Şotron nu se rezumă la a fi un singur roman, nici romanul nu se rezumă la a fi un singur tip de şotron – el este toate varietăţile de şotron, chiar dacă vorbim de variante arhicunoscute, de variante inventate de un singur grup de copii din faţa unui bloc izolat sau de varianta pe care fiecare poate să o creeze. Pentru că, în definitiv, e vorba de un joc, iar elementul cheie rămâne, indiscutabil, jucătorul.
A reader has no favourite book 