Câteodată mă îndrăgostesc de un autor când îi citesc prima carte și mi-e frică să citesc orice altceva a scris: dacă îmi va trăda iubirea, scriind o carte proastă, o carte chinuitoare care mă va face să plâng ca după o despărțire? E ciudat că am teama asta, deși nu mi s-a întâmplat aproape niciodată. De cele mai multe ori a fost pe dos: am mai dat o șansă unui autor pe care l-am detestat aproape, ca apoi să mă îndrăgostesc de el (vorbesc de tine, aici, Rushdie).
Ei bine, cu Julio Cortázar nu am avut teama asta. E adevărat, unui scriitor mediocru i se poate întâmpla să scrie o carte acceptabilă, poate chiar bună, dar ce scriitor mediocru ar putea scrie Șotron (recenzie aici)? Așa că apucându-mă de 62, am avut o singură teamă: că o voi termina prea repede.
62 este despre capitolul cu același număr din Șotron și e chiar ceea ce spune că e. Acest generic Oraș e un exercițiu mental, un puzzle în care una din datele de intrare cele mai importante este cel care asamblează piesele, piese care nu capătă semnificație decât pentru acesta, piese în care de fiecare dată altcineva e naratorul, altcineva e personajul, parazeul, iubitul, iubita, dorința, cel ce se frământă și cel ce își dorește să uite. Cele câteva personaje care locuiesc în Oraș sunt întoarse pe toate părțile, iar asta creează senzația unui stream of consciousness care se ramifică de fiecare dată în mod neașteptat. Și totuși, odată ce te-ai obișnuit că asta se poate întâmpla oricând, romanul are un fir epic care se poate urmări. Ceea ce poate fi chiar teza pe care scriitorul vrea să o transmită: procesul activ de asamblare de către o conștiință este cel care creează sensul, care creează ordine dintr-un aparent haos. Există o graniță pe care opera lui Cortázar (sau, mă rog, cele două cărți pe care le-am citit eu) încearcă să o șteargă, să o estompeze, cea care îl separă pe creator de receptor. Cortázar alege să nu o facă printr-un manifest, ci printr-o demonstrație. Astfel, chiar și cei mai cârcotași, cei mai mari adepți ai acestei clasice diferențieri vor deveni părtași fără să vrea și fără să-și dea seama decât prea târziu.
Cum ziceam, m-am îndrăgostit de Cortázar citind Șotron, rămânând fascinată de construcțiile lui, de alegerile de cuvinte și de atmosfera mereu puțin mai lirică decât te-ai aștepta la unele din acțiunile aproape triviale redate. Dar în 62 am simțit că suntem îndrăgostiți de multă vreme, că eu scriu cartea în timp ce o citesc și că mă preling printre cuvinte, printre fraze, printre gânduri care mi-au creat senzația unui déjà-vu bizar, pentru că obiectiv eram convinsă că nu m-am gândit la lucrurile astea vreodată, dar mă izbea cât de posibil era să fi ajuns să le gândesc, cât de intime îmi păreau. Și nu cred că asta înseamnă că am eu vreo conexiune ieșită din comun cu scriitorul, ci că el are o abilitate ieșită din comun de a scrie într-o manieră care te face să confunzi ceea ce citești cu vocea din capul tău, care te convinge că e chiar acea voce, iar lectura e doar o întâlnire cu tine însuți. Sună ca un trip cool, nu?
Dar, în esență, știu că totul e fals, că deja mă aflu departe de ceea ce tocmai mi s-a întâmplat și care, ca de atâtea ori, ajunge să fie o zadarnică nevoie de a înțelege, poate neținând cont de chemarea sau de semnul obscur al lucrului în sine, neliniștea în care mă lasă, instantanea nevoie a altei ordini unde dau buzna amintiri, energii și semne care formează o coeziune meteorică ce dispare în aceeași clipă în care mă nivelează și mă smulge din mine însumi. Acum, din toate astea nu mi-a mai rămas decât curiozitatea, vechea particularitate umană: să descifrez. Și partea cealaltă, emoția puternică din coșul pieptului, vaga certitudina că de acolo, și nu din simplificarea dialectică, începe și continuă un drum.
Sigur că nu-i destul, până la urmă tot trebuie să gândești și așa începe analiza, distincția întree ceea ce cu adevărat face parte din acea clipă nesupusă timpului și ceea ce îi adaugă asociațiile ca s-o atragă, ca să-ți aparțină cât mai mult, ca s-o așeze cât mai mult de partea asta. Dar și mai rău va fi când vei încerca să le povestești altora, mereu vine un moment când trebuie să încerci să-i povestești unui prieten, să zicem lui Polanco sau lui Calac, sau tuturor, deodată, la o masă în Cluny, sperând poate, fără să crezi nici tu cu adevărat, că dacă le vei povesti se va dezlănțui din nou acea coagulare, că lucrurile vor căpăta în sfârșit un sens.
Ah, și dacă nu părea destul de mișto deja, traducerea e făcută de Marin Mălaicu-Hondrari.
A reader has no favourite book 