“Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…” – Matei Vişniec

Vă avertizez încă de la început: Matei Vişniec e scriitorul meu român preferat. După ce m-a intrigat cu Negustorul de începuturi de roman, carte care se află încă lejer în topul celor 10 cărţi pe care le-aş reciti chiar şi zilnic fără să mă plictisesc, m-a cucerit cu scrierile sale dramatice, ca să mă uimească apoi cu cele lirice:

Cine să fie omul cu un singur ochi
cu o singură mână, cu un
singur picior
care se apropie de mine?

jumătatea mea?

În esenţă, Vişniec este dramaturg şi toate operele lui tind spre asta (imaginează-ţi doar făptura descrisă mai sus pe o scenă şi o să ţi se pară evident), iar cel mai recent roman al său, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă… nu face decât să confirme asta, pentru că cea mai mare parte a romanului se leagă într-un fel sau altul de lumea teatrului, iar unele capitole sunt elogii directe ale acestuia (vezi cele 100 de definiţii ale teatrului, despre care o să vorbesc probabil puţin mai târziu, ca să intru şi eu în jocul romanului).

Prima frază m-a dus cu gândul la Străinul lui Camus: “Mihai intră în comă cam pe la ora prânzului şi muri la spital pe la miezul nopţii.” Nu la fel de brusc, însă destul de neaşteptat, mai mult pentru un cititor de tip pantof şi mai puţin pentru un cititor de tip umbrelă. Pentru că da, Vişniec nu împarte doar iubirile în iubiri de tip pantofi şi de tip umbrelă, ci şi cititorii, memoria, literatura şi mâncarea. Începi obsedant să faci şi tu acelaşi lucru, iar eu am ajuns să fiu convinsă că absolut totul poate fi împărţit astfel, anotimpurile şi vremea, ciocolata şi decoraţiunile de grădină. Totul.

Şi totuşi, ce înseamnă să fii pantof şi ce înseamnă să fii umbrelă?

Să ne imaginăm o singură secundă că lumea ne-ar fi povestită de un pantof. Cu siguranţă că un pantof înregistrează alte senzaţii, emoţii, vibraţii, mesaje şi imagini decât o umbrelă. Memoria de tip pantof este acea memorie zilnică, sârguincioasă, capabilă să suporte monotonia şi cotidianul. Pantoful, săracul, este supus rutinei, îndură de dimineaţa până seara toate eforturile supravieţuirii, asumă metafora muncii şi a disciplinei. Memoria de tip pantof este una a solului, a terestrităţii în sensul material, realist, practic. Pantoful aproape că nu are vise. Şi cum să le aibă când el este călcat de viaţă, fiind martorul vieţii ca angoasă (cu mici excepţii când intervine câte o plimbare sau câte un bal)?

(…)

Ştie o umbrelă ce înseamnă să nu găseşti loc în metrou şi să rămâi în picioare, agăţat cu o mână de bara de susţinere, timp de zeci şi zeci de minute? NU, o umbrelă n-ar putea spune nimic despre o astfel de situaţie, faţă de memoria de tip pantof, memoria de tip umbrelă este una selectivă, aş spune chiar capricioasă. În primul rând că umbrela nu iese în fiecare zi din casă. Prin urmare, memoria de tip umbrelă este departe de a fi una sistematică, cumulativă. Umbrela are deci o privire dezordonată şi evenimenţială asupra lumii. Ea, umbrela, intră în contact cu viaţa în chip accidental, deci este un fel de memorie sporadică. Faţă de pantof, care învaţă de mic ce înseamnă relaţia de la cauză la efect, umbrela ignoră total aceste concepte. În schimb, ea devine un adevărat seismograf în raport cu excepţia, cu excepţionalul, cu spectaculosul. Întrucât ploaia rămâne un fenomen perturbant în viaţa cotidiană, umbrela este tentată să creadă că viaţa însăşi nu conţine decât evenimente ieşite din comun.

Acum puteţi să decideţi singuri care parte a literaturii este umbrela şi care pantoful, dar ăsta e doar easy mode. Fără puţin exerciţiu, asta va fi mai dificil de identificat în tipicul mic dejun al francezilor: croissant şi cafea.

Romanul cuprinde mai multe planuri, mai bizare sau mai serioase, dar în orice caz, distincte în aparenţă (până la inevitabila convergenţă), de la Rădăuţi la Avignon, cu personaje precum Tony Galante care a înfipt din greşeală un cuţit în ochiul iubitei sale, Clever, câinele cu un nume pe măsură, sau Animalul care seamănă perfect cu omul – a cărui poveste m-a fascinat.

Trebuie să revin însă asupra teatrului, care nu este în mod necesar subiectul romanului, mesajul nu e legat de acesta, însă cele două nu pot fi separate, pentru că prozatorul rămâne dramaturg şi chiar dacă noul lui text se cheamă roman, nu se poate dezice de sine.

Capitolele care se leagă de scrierea piesei “Buzunarul cu pâine”, pe care a trebuit să o recitesc ca să identific noile informaţii pe care le aveam în legătură cu ea, sunt mărturisirea autorului, par a fi bucăţi desprinse dintr-un jurnal de scriitor, fiind totuşi o parte a ficţiunii noului roman.

Scrisesem mai devreme despre cele 100 de definiţii ale teatrului, dar am amânat să vorbesc despre ele, pentru că îmi doream să închei prin a cita câteva dintre preferatele mele. Le-aş scrie pe toate aici, însă nu vreau să stric nimănui senzaţia pe care am trăit-o: de a le primi în patru serii a câte 25, de a mai vrea altele, de a spera că sunt de fapt mai multe, 150 sau măcar 101, de a le citi crezând de fiecare dată că asta e cea mai bună, că pe asta ai fi scris-o şi tu. Dar nu e aşa, poţi încerca.

30. Teatrul este un loc în care mai multe cuvinte îşi dau întâlnire cu mai multe urechi, mai multe imagini îşi dau întâlnire cu mai mulţi ochi şi mai multe semne de întrebare îşi dau întâlnire cu mai multe inimi. Totul merge apoi anapoda, cuvintele îţi intră în ochi ca nişte păsări, imaginile îţi rămân în ochi ca nişte cheaguri de sânge, iar semnele de întrebare îţi sfâşie timpanele. În mod ciudat, niciodată nimeni nu numără cadavrele care rămân în sala de spectacol.

50. Teatrul este o pereche de mănuşi uitate pe un fotoliu într-o sală de spectacol. Oamenii au plecat. Luminile s-au stins. Teatrul s-a închis. Abia atunci perechea de mănuşi se simte în siguranţă şi începe să aplaude.

83. Teatrul este o iubire de tip pantof care s-a îndrăgostit de o iubire de tip umbrelă.

Aşa am descoperit că citesc ca un pantof şi iubesc ca o umbrelă. Voi?

Ludmila Uliţkaia – “Imago”

Poate e doar dragostea mea pentru Rusia de vină, dar “Imago” e cu siguranţă cea mai bună carte pe care am citit-o anul ăsta (am recitit şi “Fraţii Karamazov”, dar nu luăm asta în considerare).

Cei trei prieteni în jurul cărora se ţese romanul sunt folosiţi exemplar pentru a ilustra ce înseamnă un destin şi cum poate fi influenţat de orice, de la lucruri covârşitoare ce afectează milioane de oameni precum comunismul, până la fapte minore, un simplu accident sau un gând nedesluşit.

Lumea din “Imago” este restrictivă, iar evoluţia locuitorilor ei este îngrădită. Şi cu toate astea, în centrul atenţiei noastre este un grup de oameni care sfidează asta. Literatura este în prim-plan, iar limitele care i se impun ne fac să fim revoltaţi. Îi iubim pe Boris Pasternak şi pe Iosif Brodski şi ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă cenzura ar fi reuşit într-adevăr, dacă samizdatul nu ar fi existat şi lucrările lor s-ar fi pierdut. Dar nu ei sunt cei importanţi, nu scriitorii cărora nu li se permite să publice aşa cum ar trebui contează, ci aceia care vor să îi citească şi care îşi riscă libertatea (fizică) pentru a face asta şi pentru a le oferi şi altora şansa de a o face. În definitiv, nu sunt încă sigură câţi dintre ei o fac din convingere că literatura trebuie să fie auzită şi că cenzura este o practică barbară şi câţi vor doar să se simtă liberi (moral) în împrejurări în care asta e considerată o crimă şi pedepsită ca atare.

Supravieţuieşti aici numai dacă îţi schimbi pielea şi-ţi faci rost de una nouă, o nouă suprafaţă cu noi receptori. Oricât de straniu, treaba asta nu priveşte conţinutul, ce-i înăuntru. Poţi să păstrezi pentru tine ideile cele mai originale, acelea care sunt în disonanţă cu viaţa de aici, de neînţeles pentru mine. Ele nu interesează pe nimeni. Dar ca să fii în rând cu lumea, trebuie să îndeplineşti ritualurile ei de comunicare deloc complicate. Baletul idiot al vieţii occidentale. Sunt gata să-l accept, deşi sunt nevoit să iau decizii dificile.” (pagina 142)

Deşi se referă la America, rândurile de mai sus vorbesc despre omul modern în general, despre sacrificiile pe care trebuie să le facă pentru a se putea considera integrat şi arată discrepanţa dintre acesta şi cel care încă nu a intrat în această lume dezumanizantă şi care încă îşi foloseşte profunzimea simţurilor şi a ideilor pentru a supravieţui în comuniune cu propriile idealuri.

Romanul e complex din multe puncte de vedere. Conţinutul îl face să poată fi citit atât ca roman despre Rusia secolului XX, ca bildungsroman, ca roman despre necesitatea literaturii şi artei în general, dar şi în mod generic, roman despre condiţia umană. Structura dă însă mai multe informaţii despre complexitatea autoarei, care nu se rezumă la a povesti cronologic şi cinstit vieţile lui Ilia, Sania şi Miha, care devin plictisitoare în anumite etape. În fiecare nou capitol se ascund provocări, pentru că trebuie să identifici nu doar personajele, care nu mereu apar de la început, ci şi timpul în care e plasat, ca mai apoi să încerci să faci conexiuni cu celelalte capitole sau să aştepţi clarificări. E un puzzle şi un joc de leapşa în acelaşi timp. Spre deosebire de multe alte cărţi scrise fragmentar care uneori m-au obosit şi enervat, am citit cele 557 de pagini ale Ludmilei Uliţkaia fără să recurg la subterfugii, pauze sau alte scuze.

Pentru că lumea literară nu ia niciodată pauză şi sunt atât de multe cărţi pe care nu le-am citit, se întâmplă rar să recitesc vreo carte, însă ceva îmi spune că n-am să mă rezum la o singură lectură a romanului “Imago”.