John Steinbeck – “Fructele mâniei”

Asta e prima carte care necesită un anumit commitment pe care o citesc în ultima vreme și sunt sigură că n-aș fi putut să reintru în ritm cu un alt roman. Aveam nevoie de cartea asta, de o naraţiune care să mă absoarbă şi să mă facă să trec prin zeci de stări succesive şi contrastante de-a lungul aceluiaşi capitol.

Aproape 600 de pagini sfâșietor de dure, imaginile emoționante descrise nu te fac să lăcrimezi, ci par că îţi dau o palmă după care îţi e greu să continui lectura, dar îţi este şi imposibil să te opreşti, pentru că nu poţi lăsa lucrurile în starea care sunt până când vei reveni tu la citit. Ţi se pare un act de sadism şi masochism totodată, aşa că nu te întrerupi.

În timpul Marii Crize Financiare, fermierii din America trebuie să îşi părăsească locuinţele şi să pribegească prin ţară în căutarea unei vieţi mai bune, a unui trai care să le asigure supravieţuirea. Atenţia e centrată pe o astfel de familie din Oklahoma, familia Joad care pleacă spre California, un adevărat tărâm al făgăduinţei, dar care se dovedeşte a nu fi chiar aşa, nu pentru aceşti pribegi priviţia ca nişte paria de autorităţi şi locuitorii permanenţi. Dar e mai mult de atât, este vizată condiţia umană şi mai ales conceptul de libertate; până la un anumit punct, viaţa fiecăruia e similară cu traseul familiei Joad, mergând dintr-un loc în altul în speranţa de a găsi locul care să îi accepte, unde să găsească fericirea. Şi cu toţii avem o Californie a noastră, fie că ea se dovedeşte a fi ceea ce ne aşteptăm să fie sau nu.

Deşi mă prinsese deja cartea, pe la pagina 30 mi-am dat seama că o să fie o lectură cu adevărat memorabilă, când unul dintre personaje rezumă rolul religiei cu simplitatea şi înţelepciunea omului obişnuit, de rând:

-Îndrumă-i dintr-o parte în alta! spuse Joad. Aruncă-i în şanţul de irigaţie! Spune-le că o să ardă în focul nestins dacă n-o să gândească la fel ca dumneata. Pentru care pricină vrei să-i duci într-un loc anume? Ajunge să-i ghidezi şi-atât.

Fostul preot Casy, aflându-se în cumpănă din cauza îndoielilor cu privire la divinitate, are revelaţia inexistenţei acesteia şi îşi dă seama că nu trebuie să îi slujească unui oarecare Dumnezeu, ci oamenilor, pe care nu îi mai judecă şi ale căror fapte nu le mai cataloghează drept păcate sau fapte bune, aşa cum făcea în timpul preoţiei.

  • Nu există păcat şi nu există nici virtute. Nu există decât fapte ale oamenilor şi toate sunt o părticică din unul şi acelaşi lucru. Unele dintre cele săvârşite de oameni au noimă, iar altele n-au, dar nici un om nu are treptul să spună despre ele mai mult de atât.
  • Şi ziceam: “Ce să fie duhul şi harul ăsta?”. Şi-am răspuns: “E dragostea. Îi iubesc atât de mult pe oameni, încât uneori sunt în stare să mă pierd”. Şi iar îmi spuneam: “Oare nu-L iubeşti pe Hristos?”. Ei, şi-am stat eu şi m-am gândit, şi iar m-am gândit şi mi-am spus: “Nu, nu cunosc pe nimeni pe care să-L cheme Hristos. Ştiu despre El o grămadă de poveşti, dar de iubit, numai pe oameni îi iubesc. Iar câteodată îi iubesc atât de tare, că sunt în stare să mă pierd şi vreau să-i fac fericiţi, şi de aceea am propovăduit ceva despre care credeam că-i poate face fericiţi.”

Pe lângă tabloul de final al romanului, există o imagine care mi-a trezit cele mai puternice emoţii, indignare, furie, revoltă. Când familia Joad îndrăzneşte să mănânce hrană caldă în afara cortului într-o tabără în care proviziile celoralţi oameni s-au terminat de mult, în jurul lor se strâng mai mulţi copii înfometaţi care speră să primească măcar resturile. Imaginea e aproape brutală, deloc înfrumuseţată, stilizată doar pentru a crea un impact şi mai profund asupra cititorului.

Prima dată când am citit ceva de Steinbeck a fost pentru că simţeam o conexiune specială cu el – împărţim aceeaşi zi de naştere. Am continuat din alt motiv: puterea cuvintelor pe care le foloseşte.

“Nouă povestiri” – J. D. Salinger

Pentru multă vreme am fost și eu încă una din persoanele care citiseră De veghe în lanul de secară a lui Salinger și cam atât. Și nici măcar n-o ridicam în slăvi, așa cum e obișnuit, probabil de asta nici nu m-am grăbit să descopăr mai mult din acest autor – am aflat însă că sunt multe de descoperit, iar volumul de proză scurtă Nouă povestiri m-a convins că Salinger e mult mai mult decât cel din textul lui cel mai cunoscut.

Voi începe cu sfârșitul, pentru că povestea mea preferată este cea care încheie volumul, Teddy. Personajul eponim este un puști genial care, la doar șase ani, cunoaște secretele universului, având acces la viitor, asta ca urmare a multiplelor reîncarnări a căror memorie nu a pierdut-o, așa cum se întâmplă în cazul oamenilor obișnuiți. Această abilitate îl face capabil să se detașeze de lumea reală și mai ales de normele societății. Metoda lui de educație este poate cea mai rezonabilă pe care am auzit-o vreodată:

Păi…Nu sunt tocmai sigur ce-aș face, răspunse Teddy. Un lucru știu însă absolut sigur – că n-aș începe cu ce încep școlile de obicei. Își încrucișă brațele și rămase un moment pe gânduri. Cred că i-aș strânge pe copii laolaltă și i-aș învăța doar cum să mediteze. Aș încerca să le arăt cum să descopere cine sunt, nu cum îi cheamă și alte lucruri de soiul ăsta… Dar cred, chiar înainte de asta, că le-aș cere să-și scoată din cap tot ce le-au spus părinții și ceilalți. Vreau să zic, chiar dacă părinții lor n-au făcut altceva decât să le spună că elefantul e mare, le-aș spune să uite și acest lucru. Elefantul e mare doar atunci când se află lângă cineva – un câine sau o femeie, de pildă. Teddy se mai gândi un moment. Nu le-aș spune nici măcar că elefantul ale trompă. Le-aș putea arăta un elefant, dacă aș avea unul la îndemână, dar i-aș lăsa pur și simplu să se apropie de elefant fără să cunoască mai multe despre el decât cunoaște elefantul despre ei. La fel și cu iarba și cu toate celelalte. Nu le-aș spune nici măcar că iarba e verde. Culorile sunt doar nume. Vreau să zic, dacă le spui că iarba e verde, aceasta îi face să se aștepte ca iarba să arate într-un anumit fel – felul lor – și nu într-un alt fel, care ar putea fi tot așa de bun, dacă nu chiar mai bun. .. Nu știu. I-aș face pur și simplu să vomite orice bucățică din mărul din care părinții și toți ceilalți i-au silit să muște.

Pentru Esmé – cu dragoste și abjecție, cealaltă povestire preferată, relatează întâlnirea dintre o fetiță și un soldat înaintea celui  de-Al Doilea Război Mondial, în urma căreia soldatul (deopotrivă scriitor) trebuie să îi dedice o operă fetiței. Și poate aici, mai mult decât în oricare dintre celelalte povestiri, se observă cum sunt copiii la Salinger. Nu sunt doar niște personaje schițate superficial, cum ne-am obișnuit, ci au o personalitate complexă proprie și se iau în serios, de aceea cuvintele lor au greutate și e șocantă realizarea că sunt puse în gura unor copii.

Mai mult decât orice altceva, în toate povestirile e prezentă fantoma celui de-Al Doilea Război Mondial, prin cicatricile pe care le lasă nu doar pe trupurile oamenilor, ci mai ales pe sufletul lor – cei care trec prin această experiență rămân marcați și nu se mai pot recupera, în ciuda tuturor eforturilor. Unii ajung să se amăgească și autodistragă constant, alții refuză să se mai mintă și se sinucid, dar nimeni nu iese întreg de acolo.

Deși volum vorbește vorbește despre drama supraviețuitorilor războiului, scopul nu este acela de a sensibiliza, nu devine nici lacrimogen, nici siropos, ironia e suficient de bine plasată pentru a evita asta, dar și suficient de fină pentru a nu exagera.

După Haruki Murakami și Salman Rushdie, J. D. Salinger e al treilea care mă învață că n-ar trebui să judec un scriitor după ce îi citesc o singură carte, până și ei merită a doua șansă. Iar Nouă povestiri cu siguranță merită una.

 

“Pendulul lui Foucault” – Umberto Eco

Un anticariat micuț și înghesuit din Cluj, în care am intrat în fugă, riscând să îtârziem. Le-am ales în grabă și nu le-am deschis o lună, ca atunci când le-am deschis să dau de asta:

20170824_222104.jpg

Iubesc cărțile cu memorie, asta e una din ele (ce-i drept, Dorina n-a citit romanul, dar îi înțeleg reticența în fața a 750 de pagini scrise așa).

În postfața ediției pe care o am eu a romanului (1991, Editura Pontica), Mihai Micu spune că probabil “Umberto Eco posedă o bibliotecă imensă, precum aceea misterioasă aparținând abației din Melk, semiologul putând să exclame oricând cu orgoliu, aflat în ipostaza lectorului absolut: <<nimic djn ceea ce este scris nu mi-e străin>>”. Asta e senzația pe care o are cititorul, pentru că pare că scrierea romanului lui Eco stă de fapt în crearea de punți între informații de ordin enciclopedic. Primul volum m-a adus în fața lecturii a zeci de articole pe Wikipedia sau alte surse pentru a mă asigura că înțeleg totul. Mi-era teamă că romanul se va termina și că sensul său îmi va rămâne ascuns, însă am înțeles că mesajul său nu stă în multitudinea de date care-ți provoacă bătăi de cap.

Cei trei protagoniști, Casaubon, Belbo și Diotallevi, lucrează la o editură cu dublă funcționalitate, una pentru subiecte serioase, pe care le finanțează, și una dedicată celor ce plătesc pentru a-și publica scrierile. Atrași în industria ocultismului de către aparenta rentabilitate a temei, aceștia ajung să dezvolte Planul, o teorie a conspirației uimitoare, ce îi are la bază pe Cavalerii Templieri, care trebuie să-și continue misiunea, de protecție a Adevărului, a Punctului Fix, a Sfântului Graal, chiar și după ce ordinul lor este desființat. Casaubon își scrie teza de doctorat pe tema Cavalerilor Templieri, așadar informațiile istorice există, adevărata provocare constă în asamblarea acestora încât ansamblul final să fie credibil și să se autosusțină. Asta se realizează pe baza unor reguli formulate de personajul-narator către finalul romanului:

Așadar trebuie umplute pătrățelele în așa fel încât să se încrucișeze cum trebuie. Dar poate că exemplul nu e tocmai bun. În careu se încrucișează cuvinte, iar cuvintele trebuie să se intersecteze într-o literă comună. În jocul nostru nu încrucișam cuvinte, ci concepte și fapte, și deci regulile era altele, și erau în esență trei.

Prima regulă, conceptele se leagă prin analogie. Nu există reguli pentru a decide de la început dacă o analogie e bună sau rea, pentru că orice lucru se aseamănă cu oricare altul sub un anumit raport. Exemplu. Cartof se întâlnește cu măr, pentru că amândouă sunt vegetale și de formă aproape rotundă. De la măr la șarpe, prin conexiune biblică. De la șarpe la covrig prin similitudine formală, de la covrig la colac de salvare și de acolo la costumul de baie, de la baie la hartă de navigație, de la hartă de navigație la hârtie igienică, de la igienă la alcool, de la alcool la drog, de la drog la seringă, de la seringă la împunsătură, de la împunsătură la teren, de la teren la cartof.

Perfect. A doua regulă spune de fapr că, dacă până la sfârșit tout se tient, jocul e valabil. De la cartof la cartof, tout se tient  Deci e just.

A treia regulă: conexiunile nu trebuie să fie inedite, sensul că trebuie să fi fost deja efectuate cel puțin o dată, și mai bine dacă-s de mai multe ori, efectuate de alții. Numai așa încrucișările apar adevărate, pentru că sunt evidente.

Similar cu vizionarea unui film unde sunt expuse astfel de teorii, doar că la un nivel mai ridicat, cei trei nu reușesc să se detașeze de semnificațiile Planului, chiar dacă sunt conștienți de faptul că ei l-au creat. Manifestările acestui fapt sunt diferite penteu fiecare dintre ei, însă au un lucru în comun: sunt conștientizate abia când e prea târziu pentru a mai fi salvați. Pentru Casaubon, de exemplu, salvarea se ivește sub forma Liei, capabilă să înțeleagă care sunt riscurile jocului la care tatăl copilului său se dedă, demascând bazele Complotului, însă eforturile sale sunt în van.

Există discuții cu privire la încadrarea romanelor lui Umberto Eco în ceea ce se cheamă literatură, ele se aseamănă cu niște romane polițiste și, cel mai important, lipsesc eforturile de a îngloba acțiunea romanului într-o scriitură estetică. Însă, din punctul meu de vedere, Pendulul lui Foucault este un metaroman postmodern și la fel ca toată literatura posmodernă, se detașează de aceste convenții.

 

“Viața sexuală a gemenelor siameze” – Irvine Welsh

Sunt îndrăgostită de Irvine Welsh încă de când am văzut Trainspotting la bibliotecă, în una din multele mele expediții în care pur și simplu intru și mă uit la cărți cu un ochi critic, căutându-le pe cele 4 (asta e limita de cărți împrumutate simultan) care să îndeplinească profeția. Bibliotecarele s-au obișnuit cu mine, dar eu încă nu m-am obișnuit cu sentimentul pe care îl am odată la câteva luni, când dau peste o carte de care n-am auzit niciodată, de un autor total necunoscut mie, dar care mă intrigă și care mă surprinde. Apoi am citit Jeg și Acid House și am rămas fascinată de scoțieni (iau chiar în considerare să studiez la University of Edinburgh și asta i se datorează în cea mai mare parte lui Irvine Welsh, deși Scoția din textele lui nu e chiar un paradis) și mai ales de dialectul lor. Mă obișnuisem deja cu faptul că nu pot citi prea mult Irvine Welsh încontinuu, pentru că simt cum mi se schimbă vocabularul pe parcursul celor 2-3 zile în care-i devorez un roman.

Ăsta e Irvine Welsh pe care îl știam eu și pe care eram nerăbdătoare să-l reîntâlnesc în Viața sexuală a gemenelor siameze, căci nu citisem nimic despre carte înainte. Dar n-a fost să fie. Nu spun că în noua apariție limbajul e mai reținut, doar că se folosește alt vocabular parcă. Romanul ia în vizor societatea americană, obsesiile ei pentru aparențe (concretizate mai ales în înfățișare) pe care le asimilăm și noi, pe măsură ce ne occidentalizăm.

Numerele sunt marea obsesie a americanilor. 

Ok, sună bine, doar că nu se referă la pasiunea americanilor pentru matematică sau pentru teoria numerelor, ci la obiceiul pe care îl avem de a descrie totul prin numere. Și pe noi înșine. Ca indivizi: înălțime, greutate, șolduri, talie, bust, BMI.

După ce e filmată în timp ce oprește un tânăr ce încerca să împuște doi bărbați pe șosea, Lucy Brennen,  antrenoare de fitness, ajunge să fie prezentă pe toate posturile de televiziune, alături de cele două gemene siameze, Amy și Annabel, care își doresc să fie separate, pe motivul lipsei de libertate erotică. În scurt timp, se dovedește că Lucy nu este chiar o eroină, cei doi bărbați fiind doi pedofili, iar atacatorul, una din victimele lor, deși ea nu avea de unde să știe asta, iar pentru cititor pare evident că actul de curaj al lui Lucy nu e cu nimic diminuat. Ăsta e doar un exemplu de cum pot fi manipulate masele prin câteva argumente bine formulate, chiar dacă greșite.

În procesul de a o “vindeca” de obezitate pe Lena Sorensen, martoră la incidentul care a făcut-o pe Lucy faimoasă,  sunt dezvăluite evenimente din trecutul celor două pe care ambele încearcă să le uite și să le ascundă. Totul ajunge să fie de fapt o vindecare dublă, în care fiecare dintre cele două e pacient și doctor.

Perspectiva asupra societății americane e distorsionată, în afară de cele două protagoniste care au o oarecare adâncime, celelalte personaje par toate reprezentanți ai unor tipare bine definite și din care nu sunt capabili să iasă, pentru că nu pentru asta există, ci pentru a transmite un mesaj.

Irvine Welsh caută să se reinventeze și să ne surprindă și îi reușește, dar ne lasă cu dorința de a nu fi renunțat cu totul la vechea lui personalitate scriitoricească.

“Pervazul lui Dumnezeu” – Ana Barton

Nu mi se întâmplă prea des să cumpăr o carte fără să știu dinainte că e o carte ce merită citită, fie pentru că am mai citit cărți de același autor, fie pentru că persoane în ale căror gusturi mă încred mi-au recomandat-o (în 90% dintre cazuri, e vorba de profa de română; am o profă mișto și trebuie să evidențiez asta).

Acum am făcut asta: în spiritul obiceiului meu de a cumpăra o carte din fiecare oraș pe care-l vizitez, acum vreo trei luni am luat de pe raftul unei librării din Târgoviște cartea asta de care nu auzisem niciodată, dar cu o copertă diferită – pentru că alt cuvânt nu găsesc – și cu un titlu intrigant. “Pervazul lui Dumnezeu” de Ana Barton (Editura Humanitas, 2016). Puteam să jur că o să fie o carte de poezie și chiar dacă s-a dovedit a nu fi chiar așa, după ce am citit-o mi-am dat seama că sentimentul meu inițial n-a fost chiar pură halucinație.

Pervazul lui Dumnezeu e un loc în care mi-ar plăcea să stau la nesfârșit și să aflu adevăruri despre lumea asta, adevăruri mici și care nu sunt general valabile, ceea ce le face cu atât mai fascinante. Cum ar fi faptul că Dumnezeu fumează țigări fără filtru sau că inima poate să-ți tremure și de frumusețe, nu doar de frică sau că totul este o poveste.

Volumul de proză scurtă al Anei Barton e tulburător și amuzant, suprarealist și absurd și gata oricând să spună ceva brutal imediat după ce a învăluit în metafore ceva ce putea fi tratat la fel de succint. Unele texte sună ca o poezie transpusă în proză, în timp ce altele iau forma unui banc sau a unei anecdote, iar cititorul e forțat să treacă prin stările necesare fiecărei scrieri. Poate ar fi de preferat un moment de meditație după fiecare, însă eu nu sunt acel tip de cititor care ar putea face asta. Am citit cartea dintr-o suflare (o suflare care a durat trei ore) și la final m-am întrebat dacă nu puteam să fiu și eu măcar o dată răbdătoare și să profit mai mult de lectura asta. Dar m-am obișnuit deja cu lăcomia mea.

Textul meu preferat e cel intitulat “Micimea contează”. Mi-am dat seama de asta atunci când în loc să subliniez trei-patru rânduri sau jumate de pagină, am fotografiat tot textul și am pus un semn în dreptul titlului.

Tot în cele trei ore am învățat că va veni o vreme când voi fi mulțumită de prenumele meu, căci am un prenume interzis, nu dau voie aproape nimănui să-l fosească. Nu pentru că ar fi prea special, e chiar comun, dar îl găsesc nepotrivit personalității mele. Deși numele meu nu e Kalokagathia, ca al personajului Anei Barton, sper că se va aplica același raționament și pentru mine:

Și-nțelese că numele ei, care fusese o toană a mătușii care nu și-a pierdut din această cauză statutul de preferată, e unul care a avut nevoie de maturizare. De treizeci și cinci de ani, mai exact. Ca să nu mai sune ca o șoaptă de dinozaur. Așadar, trebuie să ajungi la vârsta potrivită ca să intri-n rama propriului nume, să nu mai zgârii lemnul pe-afară. Și vârsta asta o-mplinești într-o secundă revelatoare, nu într-o zi anume a unui an. O secundă. Tot în ea, dragostea ta se face zid, pentru că dragostea e o stare de fizic, nicidecum una de spirit, cum scrie pe buza paharului cu truisme amoroase. De fizic, da, ca unghiile și pereții. Ca oamenii.

Random thought: Poate e doar un sentiment propriu, pentru că nu înțeleg exact cum funcționează mintea mea, uneori face niște conexiuni ciudate, dar ceva în aceste texte mi-a amintit de Exuviile Simonei Popescu.

Dintre multele sublinieri pe care le-am făcut pe carte, nu pot să nu le împărtășesc cu voi pe următoarele:

Înțelegea de acum că viața e tocmai ce n-apuci să faci când alergi să faci mici tâmpenii. Sau, mai rău, însăși alergătura.(pag. 13)

Pereții tăi sunt mereu curați doar dacă nu faci opere de artă din ce vrei, dar n-ai curaj să ceri. Dacă nu-i umpli de dorințe tăcute și înghițite. Dar pentru asta trebuue să-nveți să pierzi, cea mai sănătoasă învățătură de pe fața pământului. Și așa pentru că o să pierzi exact chestiile alea de care n-aveai nevoie, chiar dacă nu-ți dai seama de asta în timpul pierderii și nici imediat după. Ce e mult, vezi bine, strică. (pag. 41)

-Cu ce naiba să mă îmbrac?
-Păi, depinde de starea pe care o ai și de ce vrei să faci cu ea: o arăți sau o ascunzi. (pag. 91)

-De ce te uiți tu așa insistent la mine, micuțo?
-Pentru că ai fața plină de culori.
-Ăsta e machiaj, drăguța mea.
-Dar de ce ți-ai pus pe față toate culorile alea?
-Eee, ca să fiu mai frumoasă.
-Și de ce nu ești?(pag. 93)

Șșșșș, vino mai aproape, să nu ne-audă nimeni. Știi că oamenilor li se face frică dacă sunt puși în fețele altor oameni. (pag. 105)

Oamenii care se potrivesc sunt ăia care au multe feluri de mâncare preferate în comun. (pag 108)

Bunăoară, o moarte poate fi și pierderea perechii tale. O moarte mică și pasageră, dacă ai noroc. (pag. 145)

Sunt dimineți în care îți aduni moleculele-ntr-un castron mat și ieși pe ușă, punând un capac etanș, ca să nu fugă vreuna. Dimineți în care știi clar că-ți trebuiești. Cât mai tot. (pag. 204)

Vă recomand să dați volumul și altora să-l citească, textul lor preferat vă va face să-i înțelegeți puțin mai bine.

“Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…” – Matei Vişniec

Vă avertizez încă de la început: Matei Vişniec e scriitorul meu român preferat. După ce m-a intrigat cu Negustorul de începuturi de roman, carte care se află încă lejer în topul celor 10 cărţi pe care le-aş reciti chiar şi zilnic fără să mă plictisesc, m-a cucerit cu scrierile sale dramatice, ca să mă uimească apoi cu cele lirice:

Cine să fie omul cu un singur ochi
cu o singură mână, cu un
singur picior
care se apropie de mine?

jumătatea mea?

În esenţă, Vişniec este dramaturg şi toate operele lui tind spre asta (imaginează-ţi doar făptura descrisă mai sus pe o scenă şi o să ţi se pară evident), iar cel mai recent roman al său, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă… nu face decât să confirme asta, pentru că cea mai mare parte a romanului se leagă într-un fel sau altul de lumea teatrului, iar unele capitole sunt elogii directe ale acestuia (vezi cele 100 de definiţii ale teatrului, despre care o să vorbesc probabil puţin mai târziu, ca să intru şi eu în jocul romanului).

Prima frază m-a dus cu gândul la Străinul lui Camus: “Mihai intră în comă cam pe la ora prânzului şi muri la spital pe la miezul nopţii.” Nu la fel de brusc, însă destul de neaşteptat, mai mult pentru un cititor de tip pantof şi mai puţin pentru un cititor de tip umbrelă. Pentru că da, Vişniec nu împarte doar iubirile în iubiri de tip pantofi şi de tip umbrelă, ci şi cititorii, memoria, literatura şi mâncarea. Începi obsedant să faci şi tu acelaşi lucru, iar eu am ajuns să fiu convinsă că absolut totul poate fi împărţit astfel, anotimpurile şi vremea, ciocolata şi decoraţiunile de grădină. Totul.

Şi totuşi, ce înseamnă să fii pantof şi ce înseamnă să fii umbrelă?

Să ne imaginăm o singură secundă că lumea ne-ar fi povestită de un pantof. Cu siguranţă că un pantof înregistrează alte senzaţii, emoţii, vibraţii, mesaje şi imagini decât o umbrelă. Memoria de tip pantof este acea memorie zilnică, sârguincioasă, capabilă să suporte monotonia şi cotidianul. Pantoful, săracul, este supus rutinei, îndură de dimineaţa până seara toate eforturile supravieţuirii, asumă metafora muncii şi a disciplinei. Memoria de tip pantof este una a solului, a terestrităţii în sensul material, realist, practic. Pantoful aproape că nu are vise. Şi cum să le aibă când el este călcat de viaţă, fiind martorul vieţii ca angoasă (cu mici excepţii când intervine câte o plimbare sau câte un bal)?

(…)

Ştie o umbrelă ce înseamnă să nu găseşti loc în metrou şi să rămâi în picioare, agăţat cu o mână de bara de susţinere, timp de zeci şi zeci de minute? NU, o umbrelă n-ar putea spune nimic despre o astfel de situaţie, faţă de memoria de tip pantof, memoria de tip umbrelă este una selectivă, aş spune chiar capricioasă. În primul rând că umbrela nu iese în fiecare zi din casă. Prin urmare, memoria de tip umbrelă este departe de a fi una sistematică, cumulativă. Umbrela are deci o privire dezordonată şi evenimenţială asupra lumii. Ea, umbrela, intră în contact cu viaţa în chip accidental, deci este un fel de memorie sporadică. Faţă de pantof, care învaţă de mic ce înseamnă relaţia de la cauză la efect, umbrela ignoră total aceste concepte. În schimb, ea devine un adevărat seismograf în raport cu excepţia, cu excepţionalul, cu spectaculosul. Întrucât ploaia rămâne un fenomen perturbant în viaţa cotidiană, umbrela este tentată să creadă că viaţa însăşi nu conţine decât evenimente ieşite din comun.

Acum puteţi să decideţi singuri care parte a literaturii este umbrela şi care pantoful, dar ăsta e doar easy mode. Fără puţin exerciţiu, asta va fi mai dificil de identificat în tipicul mic dejun al francezilor: croissant şi cafea.

Romanul cuprinde mai multe planuri, mai bizare sau mai serioase, dar în orice caz, distincte în aparenţă (până la inevitabila convergenţă), de la Rădăuţi la Avignon, cu personaje precum Tony Galante care a înfipt din greşeală un cuţit în ochiul iubitei sale, Clever, câinele cu un nume pe măsură, sau Animalul care seamănă perfect cu omul – a cărui poveste m-a fascinat.

Trebuie să revin însă asupra teatrului, care nu este în mod necesar subiectul romanului, mesajul nu e legat de acesta, însă cele două nu pot fi separate, pentru că prozatorul rămâne dramaturg şi chiar dacă noul lui text se cheamă roman, nu se poate dezice de sine.

Capitolele care se leagă de scrierea piesei “Buzunarul cu pâine”, pe care a trebuit să o recitesc ca să identific noile informaţii pe care le aveam în legătură cu ea, sunt mărturisirea autorului, par a fi bucăţi desprinse dintr-un jurnal de scriitor, fiind totuşi o parte a ficţiunii noului roman.

Scrisesem mai devreme despre cele 100 de definiţii ale teatrului, dar am amânat să vorbesc despre ele, pentru că îmi doream să închei prin a cita câteva dintre preferatele mele. Le-aş scrie pe toate aici, însă nu vreau să stric nimănui senzaţia pe care am trăit-o: de a le primi în patru serii a câte 25, de a mai vrea altele, de a spera că sunt de fapt mai multe, 150 sau măcar 101, de a le citi crezând de fiecare dată că asta e cea mai bună, că pe asta ai fi scris-o şi tu. Dar nu e aşa, poţi încerca.

30. Teatrul este un loc în care mai multe cuvinte îşi dau întâlnire cu mai multe urechi, mai multe imagini îşi dau întâlnire cu mai mulţi ochi şi mai multe semne de întrebare îşi dau întâlnire cu mai multe inimi. Totul merge apoi anapoda, cuvintele îţi intră în ochi ca nişte păsări, imaginile îţi rămân în ochi ca nişte cheaguri de sânge, iar semnele de întrebare îţi sfâşie timpanele. În mod ciudat, niciodată nimeni nu numără cadavrele care rămân în sala de spectacol.

50. Teatrul este o pereche de mănuşi uitate pe un fotoliu într-o sală de spectacol. Oamenii au plecat. Luminile s-au stins. Teatrul s-a închis. Abia atunci perechea de mănuşi se simte în siguranţă şi începe să aplaude.

83. Teatrul este o iubire de tip pantof care s-a îndrăgostit de o iubire de tip umbrelă.

Aşa am descoperit că citesc ca un pantof şi iubesc ca o umbrelă. Voi?

Ludmila Uliţkaia – “Imago”

Poate e doar dragostea mea pentru Rusia de vină, dar “Imago” e cu siguranţă cea mai bună carte pe care am citit-o anul ăsta (am recitit şi “Fraţii Karamazov”, dar nu luăm asta în considerare).

Cei trei prieteni în jurul cărora se ţese romanul sunt folosiţi exemplar pentru a ilustra ce înseamnă un destin şi cum poate fi influenţat de orice, de la lucruri covârşitoare ce afectează milioane de oameni precum comunismul, până la fapte minore, un simplu accident sau un gând nedesluşit.

Lumea din “Imago” este restrictivă, iar evoluţia locuitorilor ei este îngrădită. Şi cu toate astea, în centrul atenţiei noastre este un grup de oameni care sfidează asta. Literatura este în prim-plan, iar limitele care i se impun ne fac să fim revoltaţi. Îi iubim pe Boris Pasternak şi pe Iosif Brodski şi ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă cenzura ar fi reuşit într-adevăr, dacă samizdatul nu ar fi existat şi lucrările lor s-ar fi pierdut. Dar nu ei sunt cei importanţi, nu scriitorii cărora nu li se permite să publice aşa cum ar trebui contează, ci aceia care vor să îi citească şi care îşi riscă libertatea (fizică) pentru a face asta şi pentru a le oferi şi altora şansa de a o face. În definitiv, nu sunt încă sigură câţi dintre ei o fac din convingere că literatura trebuie să fie auzită şi că cenzura este o practică barbară şi câţi vor doar să se simtă liberi (moral) în împrejurări în care asta e considerată o crimă şi pedepsită ca atare.

Supravieţuieşti aici numai dacă îţi schimbi pielea şi-ţi faci rost de una nouă, o nouă suprafaţă cu noi receptori. Oricât de straniu, treaba asta nu priveşte conţinutul, ce-i înăuntru. Poţi să păstrezi pentru tine ideile cele mai originale, acelea care sunt în disonanţă cu viaţa de aici, de neînţeles pentru mine. Ele nu interesează pe nimeni. Dar ca să fii în rând cu lumea, trebuie să îndeplineşti ritualurile ei de comunicare deloc complicate. Baletul idiot al vieţii occidentale. Sunt gata să-l accept, deşi sunt nevoit să iau decizii dificile.” (pagina 142)

Deşi se referă la America, rândurile de mai sus vorbesc despre omul modern în general, despre sacrificiile pe care trebuie să le facă pentru a se putea considera integrat şi arată discrepanţa dintre acesta şi cel care încă nu a intrat în această lume dezumanizantă şi care încă îşi foloseşte profunzimea simţurilor şi a ideilor pentru a supravieţui în comuniune cu propriile idealuri.

Romanul e complex din multe puncte de vedere. Conţinutul îl face să poată fi citit atât ca roman despre Rusia secolului XX, ca bildungsroman, ca roman despre necesitatea literaturii şi artei în general, dar şi în mod generic, roman despre condiţia umană. Structura dă însă mai multe informaţii despre complexitatea autoarei, care nu se rezumă la a povesti cronologic şi cinstit vieţile lui Ilia, Sania şi Miha, care devin plictisitoare în anumite etape. În fiecare nou capitol se ascund provocări, pentru că trebuie să identifici nu doar personajele, care nu mereu apar de la început, ci şi timpul în care e plasat, ca mai apoi să încerci să faci conexiuni cu celelalte capitole sau să aştepţi clarificări. E un puzzle şi un joc de leapşa în acelaşi timp. Spre deosebire de multe alte cărţi scrise fragmentar care uneori m-au obosit şi enervat, am citit cele 557 de pagini ale Ludmilei Uliţkaia fără să recurg la subterfugii, pauze sau alte scuze.

Pentru că lumea literară nu ia niciodată pauză şi sunt atât de multe cărţi pe care nu le-am citit, se întâmplă rar să recitesc vreo carte, însă ceva îmi spune că n-am să mă rezum la o singură lectură a romanului “Imago”.