“Aşa să crească iarba pe noi” – Augustin Cupşa

Fiind copil al anilor 2000, toate informaţiile pe care le am despre comunism vin pe cale indirectă şi oricât empatizez cu persoanele care mi le împărtăşesc, nu consider că am interiorizat vreodată cu adevărat această experienţă. Pentru că mi se pare mai degrabă distopică şi suprarealistă, n-am putut niciodată să mi-o imaginez cu adevărat, la fel cum nu am înţeles niciodată complet transformarea prin care a trecut societatea în prioada post-comunistă. Chiar dacă e o istorie de acum 20-30 de ani, faptul că este istorie m-a făcut automat să consider că nu mă poate afecta – deşi ştiu că nu e aşa.

Romanul lui Augustin Cupşa spune o poveste special pentru cei aflaţi în situaţia mea, pentru că nu pare să vorbească despre asta. Din datele din carte reuşim să deducem că ne aflăm la periferia unei Craiove a anilor ’90, dar conflictele principale nu sunt cele aşteptate, ale oamenilor mari care duc lupta pentru supravieţuire. Lupta este a copiilor, conduşi de cei mai puternici şi mai ales de cei care dau dovadă de pricepere pe terenul de fotbal, copii pentru care Italia e un pământ al făgăduinţei din care oamenii se întorc cu bani, maşini şi saci de haine, dar care îţi este complet inaccesibil când nu ai nici măcar vârsta necesară să-ţi faci buletin, copii care prind coţofene pentru bani fără a înţelege de fapt la ce sunt acestea folosite. E o poveste care capătă accente dramatice, fiind povestită din perspectiva copilului şi care are scene care o fac potrivită pentru o ecranizare.

Vocea naratorului-personaj, aşa-numitul Pisică, e vocea unui copil aflat în faţa unei lumi parcă în plin proces de deformare, în timp ce de la el se aşteaptă tocmai opusul – formarea, maturizarea. E cazul tuturor copiilor din roman. Şi asta se concretizează într-o serie de revolte minore: să dai drumul păsărilor prinse de ceilalţi băieţi şi să rezişti cu mândrie loviturilor primite ca pedeapsă, să umpli de sânge un membru al grupului tău care a făcut ceva nepotrivit sau să loveşti un bătrân.

N-am mai zis nimic. El ştia atât de multe, iar eu bâjbâiam. Bâjbâiam ca Tavi al lui Tuică noaptea, pe drumul dintre Brescia şi Chiaviche, doar că sper mine nu venea un singur tren, ci două pe aceeaşi linie. Din spate goneau lucrurile din urmă, de care voiam să mă scap, aşa că trebuia să grăbesc pasul, dar dacă făceam asta, însemna să alerg fix spre celelalte din faţă, şi pe astea nu mă prea grăbeam să le descopăr. Inevitabil, unul m-ar fi lovit, aşa că cel mai bun lucru era să sar de pe şine. Iar de sărit puteam să sar, dar după aia, de abia după aia începea greul.

Oricât de clişeice mi se par în general descrierile nostalgice cu privire la copilărie, fragmentul de mai sus e o metaforă cât de poate de precisă: copilăria e locul ăla atemporal în care nu prea contează trecutul, iar viitorul e încă îndepărtat şi nu întotdeauna conştientizat. Copilăria se termină când ieşi din spaţiul ăsta nedefinit şi dai de greul realităţii, odată cu fraza Buletinul ţi-l eliberează în cinci zile lucrătoare, în regim normal.

Ioana Bradea – “Înalt este numele tău”

Cine ar fi crezut vreodată că un roman de 94 de pagini poate spune atât de multe? Scriitura celui mai recent roman al Ioanei Bradea, Înalt este numele tău, este foarte densă, fără a da însă impresia că ceva e în plus. Iar lectura are mai multe interpretări, de la cea istorică, la cea simbolică sau spirituală, dacă nu chiar religioasă – căci romanul îi este adresat lui Dumnezeu. Deci nu e un roman nişat pe o singură categorie de cititori.

Fiecare dintre patru părţi este un monolog (!?) adresat unui personaj distinct de către o voce narativă care rămâne omniscientă, dar termenul de voce e mai potrivit decât niciodată. Cititorul nu mai are senzaţia că ascultă o simplă poveste relatată de cineva, ci devine pe rând fiecare din cele patru personaje, luând cunoştinţă de alterităţile lumii descrise, o lume desacralizată, pe care simpla invocare a numelui divin nu o poate salva.

Salvarea există însă, îmbrăcând forma memoriei, căci toate personajele se raportează într-un fel sau altul la aceasta. Personajele care deschid şi închid romanul, scribul cetăţii şi arhitectul italian fac parte din procesul memoriei prin abilităţile creatoare, în timp ce personajele din a doua şi a treia parte sunt cele care îşi pot găsi liniştea în aceasta. Povestea Margaretei înfăţişează căutarea sa neîncetată pentru a-l găsi pe acela care i-a fost predestinat, fiind o un fir comun pentru toate celelalte planuri, în timp ce Maria, personajul din cea de-a treia parte este mai degrabă o victimă, îngropată de vie după ce înfăptuieşte un act dezonorant şi aspru pedepsit de societate. Pentru ele existenţa romanului este vitală, căci este singura lor formă de supravieţuire.

Mai ștergi cu pana câte un cuvânt nepotrivit sau, enervat deodată, mototolești foaia cumpărată pe bani grei de negustorii tăi tocmai din târgurile venețiene și o arunci cât colo și te întinzi spre altă coală, pe care te străduiești din nou să aranjezi istoria cum se cuvine, să așterni aici toate faptele cetății – uneori sângeroase, păcătoase ori nerușinate, alteori glorioase și pline de surprize, uneori preschimbate în incredibile fapte de arme înălțate spre slava lui Dumnezeu, alteori pătate de impostori, curve și soldați idioți – oricum or fi fost, este destinul tău să ilustrezi, poate chiar să îndrepți și, în cele din urmă, să făurești respirația atât de zbuciumată a cetății ce-i învăluie între mrejele ei de păianjen chiar și pe descreierații ăștia care admiră înspăimântați, la câțiva pași de tine, cum taie gâdele căpățâna ungurului cu un singur ochi…

Legătura dintre creaţie şi Dumnezeu este pregnantă la autoare, cea dintâi fiind o cetate a cărei existenţă trebuie să fie certificată de cel din urmă, în timp ce creatorului nu-i rămâne decât să devină una cu cele două, unindu-le pentru totdeauna.

De-acum poate să vină şi episcopul să-şi slujească odată Sfânta Liturghie şi să sfârşească întreaga construcţie, căci tu, dezlipindu-ţi uşor degetele de balustrada de piatră a balconului, eşti pregătit de zbor, doar o clipă te mai întrebi, înainte – dacă numele lui este înalt… De-acum şi tu, mare şi îndeajuns de puternic fiind, poţi să învălui catedrala într-un abur sfînt şi suflînd peste ea, în zbor, s-o aduci negreşit la viaţă, doar ca s-o urmăreşti apoi cu priviri înceţoşate, zdrobit într-o baltă de sînge fără sens, cum îşi strînge poalele aproape cu braţe lungi, gata să-ţi întoarcă spatele, şi, aruncîndu-ţi peste umărul pietros un surîs, o ultimă privire trufaşă care străpunge aerul uscat, să-şi ia picioarele-n spinare şi să părăsească pentru totdeauna această cetate uitată de rege şi

Am primit cartea cadou de la profa aia cool de care nu m-am ferit să vorbesc nici în celelalte recenzii, alături de mesajul m-am gândit că ai vrea să încerci şi altceva. N-am înţeles prea bine ce este acel altceva, căci nu sunt chiar străină de literatura română contemporană (chiar dacă am câteva lipsuri), însă acum înţeleg. E un roman atipic, ca scriitură şi ca temă. Iar după titlu, n-ar fi fost un roman pe care să-l fi luat în mod voluntar  de pe raftul vreunei librării, dat fiind că prefer să nu-mi îngreunez existenţa cu texte cu tematică religioasă. Cu toţii judecăm din când în când o carte după titlu (căci dacă aş fi judecat-o după copertă, aş fi fost cucerită cu siguranţă).

Acum înţeleg de ce e altceva, dar câteodată altceva e ceea ce cauţi şi

Boris Pasternak – “Doctor Jivago”

Lista mea de crush-uri literare nu e impresionant de lungă, însă ceea ce e impresionant e procentul de personaje ruseşti care o alcătuiesc. În capul listei e prinţul Mîşkin al lui Dostoievski şi recent l-am adăugat listei pe Ilia din Imago. Cea mai nouă achiziţie este însă Iuri Jivago, poetul medic al Rusiei bolşevice, individualitatea care refuză să se lase supusă de un sistem ce urmăreşte depersonalizarea.

Poate că romanul ne dă câteva triunghiuri amoroase, poate că Lara este femeia ideală, angelică şi pasională în acelaşi timp, în timp ce Tonia este iubirea care se sacrifică pentru a obţine liniştea căminului, iar Marina este doar amăgirea după ce recuperarea oricăreia dintre celelalte două devine imposibilă. Şi poate că insensibilitatea mea nu mi-a permis să receptez acest roman drept o poveste de dragoste. Deşi am găsi firească implicarea dragostei în firul narativ, pentru că ea nu poate fi separată niciodată de realitate, iar aceasta să rămână încă verosimilă, am considerat această componentă doar un element de decor, un detaliu pe fundalul romanului. Şi nu susţin că am dreptate, probabil se găsesc destule voci care mă pot contrazice.

Dacă am reuşit să nu-l citesc ca pe un roman de dragoste, mi-a fost imposibil să nu-l citesc ca pe un roman despre condiţia umană, strivită de atrocităţile unei maşinării care vrea să o sărăcească de ceea ce îi e esenţial: de propria voce, gândire şi sensibilitate. Greşeala doctorului Jivago în această nouă societate nu este legată de pregătirea sa profesională, ci de încăpăţânarea de a-şi păstra spiritul liber, neatins de noua ordine socială – o lume decadentă, lipsită de profunzime sau păreri proprii.

Există un oarecare stil comunist. Nu sunt prea mulţi oameni cărora li se potriveşte. Dar nimeni nu încalcă atât de făţiş această manieră de viaţă şi gândire ca dumneavoastră, Iuri Andreevici. Sunteţi o batjocură la adresa acestei lumi, sunteţi jignirea ei.

Profesia de medic nu îl împiedică să manifeste un spirit artistic dezvoltat, poate mai sensibil la tot ceea ce îl înconjoară din cauza absenţei părinţilor , cugetările sale despre artă fiind adevărate manifestri ale scriitorului în roman, pentru că nu e greu de ghicit că Iuri nu este decât o proiecţie a lui Boris Pasternak.

Vechea mea idee că arta nu e denumirea unei categorii sau a unui domeniu, care acoperă o infinitate de noţiuni şi fenomene ramificate, ci că, dimpotrivă, e ceva îngust şi concentrat, numele unui principiu care intră în compoziţia operei de artă, denumirea forţei utilizate în aceasta sau a adevărului pus la lumină. Niciodată arta nu mi s-a părut obiectul formei, nici cealaltă faţă a ei, ci mai degrabă o parte tainică şi ascunsă a conţinutului. Pentru mine toate acestea sunt clare ca lumina zilei, le simt cu toate fibrele, dar cum aş putea exprima această idee?

Operele vorbesc prin multe: prin teme, situaţii, subiecte, eroi. Dar cel mai mult vorbesc prin prezenţa artei conţinute în ele. Prezenţa artei în paginile romanului Crimă şi pedeapsă cutremură mai profund decât crima lui Raskolnikov.

Carte care vorbeşte despre Rusia din prima jumătate a secolului XX, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, publicată în Italia pentru că reprezenta un afront la adresa URSS-ului, nu se poate contesta caracterul ei istoric şi adevărurile pe care le dezvăuie despre realitatea acelei perioade.

În zilele noastre au devenit foarte frecvente formele microscopice de hemoragie cardiacă. Nu toate sunt mortale. În unele cazuri oamenii rămân în viaţă. Aceasta e boala cea mai nouă a contemporaneităţii. Cred că e de natură morală. Celor mai mulţi dintre noi ni se pretinde o duplicitate permanentă, transformată în sistem. Este imposibil ca, fără urmări pentru sănătate, să te manifeşti altfel decât simţi, să te umileşti faţă de ceea ce îţi repugnă, să te bucuri de ceea ce te face nefericit. Sistemul nostru nervos nu-i o vorbă goală, nu-i o ficţiune. El este corpul fizic alcătuit din ţesuturi fibroase. Sufletul nostru ocupă un loc în spaţiu şi este amplasat în noi, precum dinţii din gură. Nu poate fi siluit la nesfârşit fără urmări grave. Mi-a fost greu să ascult povestirea ta despre deportare, Innokenti, despre felul cum, în acest timp, ai crescut ca om şi te-ai reeducat. E ca şi cum un cal ar povesti cum s-ar dresa singuri la circ.

Dincolo de conţinutul romanului, scriitura este una impecabilă. Pentru cei obişnuiţi să sară peste pasajele descriptive, cele din Doctor Jivago vor fi o surpriză, nu doar prin expresivitatea aproape muzicală şi prin combinaţiile neobişnuite de cuvinte, ci mai ales prin dinamismul lor, e o descrere care te ia de mână şi te duce în frigul Siberiei fără să îţi vină să opui vreo rezistenţă – metoda folosită e fascinaţia.

Este un roman cu care oamenii care cred mai mult decât în orice în idei se vor identifica, în timp ce restul îl vor privi mai degrabă ca pe o tragedie de nerepetat. Şi un roman care vorbeşte singur despre sine, în care personajele se autocaracterizează inconştient când urmăresc doar să discute:

Căci numai în cărţile proaste oamenii se împart în două tabere, care nu au nimic în comun între ele. Însă în realitate, totul se amestecă! Ce om de nimic trebuie să fii ca să joci în viaţă un singur rol şi să ocupi un singur loc în societate, să însemni unul şi acelaşi lucru!

 

Mario Vargas Llosa – “Oraşul şi câinii”

Tocmai ce terminasem de citit Memoriile unei fete cuminţi ale lui Simone de Beauvoir şi n-am putut să nu fiu uimită de coincidenţă: cele două părţi ale romanului Oraşul şi câinii au ca motto câte un citat din Jean-Paul Sartre, respectiv Paul Nizan, ambii făcând parte din cercul de apropiaţi ai autoarei menţionate. Am trecut însă uşor peste această surpriză, căci romanul mi-a cerut să îmi eliberez mintea de orice mi-ar fi fost inutil lecturii.

Viaţa la Academia Militară Leoncio Prado e de o duritate căruia nu îi supravieţuiesc cei mai slabi dintre cadeţi. Şi această duritate nu e născută din programul mult prea strict, nici din exigenţa superiorilor sau a profesorilor, adevăratele demonstraţii de putere se dau între cadeţi, regulile instituţiei sunt sfidate fără excepţie, fie că e vorba de consumul de tutun şi alcool, de jocuri de cărţi sau de furtul subiectelor, toate aceste abateri fiind trecute cu discreţie sub un cod al tăcerii de care nimeni nu bănuieşte. În cei trei ani de studiu cadeţii trec de la stadiul de câine, supus violenţelor anilor mai mari, la stadiul de asupritori. Iar cei care nu reuşesc să se adapteze suferă fizic din agresivitatea colegilor, dar mai ales psihic, din izolarea pe care cele două zile de weekend când pot părăsi incinta academiei nu reuşesc să o anuleze, chiar dacă ele aduc dulcea alinare a dragostei.

Deşi violenţa e cea care vorbeşte cel mai bine printre cadeţi, aceştia par să aibă anumite principii pe care uneori se dovedeşte că e mai benefic să nu le urmeze.

-Dar cazul lui e diferit, a spus el, cu o voce aspră, articulând cuvintele cu greutate. Nu-i acelaşi lucru, domnule locotenent. Ceilalţi m-au trădat doar din laşitate. El voia să-l răzbune pe Sclav. E un turnător, iar lucrul ăsta e totdeauna jalnic la un bărbat; dar el avea de răzbunat un prieten, nu vedeţi diferenţa, domnule locotenent?

Cele cinci voci narative, dintre care patru aparţin unor personaje (pe care eu le-am considerat trei până spre finalul romanului), oferă un insight în viziunea autorului, sau cel puţin viziunea pe care vrea să o transmită prin acest roman. Personajele nu sunt reduse la faptele lor, nici la nişte explicaţii pur raţionale şi obiective, ci capătă rotunjime psihologică, capătă un trecut, acest roman nu e un proces juridic şi nici nu oferă vreo sentinţă. Scopul nu este acela de a judeca personajele, ci de a le înţelege. Iar prin faptul că avem acces la gândurile lor, nu e vorba doar de înţelegere. La întrebarea de ce? ne poate răspunde orice autor cât de cât omniscient. Însă fiecare personaj îşi creează propria formulă identificabilă dinainte de a fi precizată în mod explicit, răspunzându-ne şi la întrebarea ce?

Substratul atobiografic al romanului este foarte puternic, povestea lui Llosa suprapunându-se în multe aspecte cu cele ale personajelor sale, deşi Poetul este cel mai aproape de un alter-ego al său. Publicarea romanului chiar a stârnit controverse, deoarece ar fi însemnat o defăimare la adresa Academiei Militare Leoncio Prado din Lima, la care a fost înscris autorul. Şi nu e de mirare că directorii instituţiei au privit astfel textul, pentru se critică în mod evident dorinţa de a păstra imaginea instituţiei intactă, chiar dacă aceasta presupune sacrificiul dreptăţii şi muşamalizarea adevărului.

Eşti îndrăgostit lulea. Când eu m-am îndrăgostit prima oară, eram cam de vârsta ta, dar nu iubeam aşa de tare. Dragostea e tare păcătoasă. Te tâmpeşti şi nu te mai ocupi de tine însuţi. Lucrurile îşi schimbă sensul şi eşti în stare să faci cele mai mari prostii şi să te nenoroceşti într-un minut pentru tot restul vieţii. Asta, pentru bărbaţi. Femeile, nu, pentru că sunt foarte şmechere, se îndrăgostesc doar când le convine. Dacă un bărbat nu le bagă în seamă, le trece dragostea şi caută altul. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Deşi Oraşul şi câinii e departe de a fi un roman de dragoste, mobilul acţiunii rămâne însă dragostea – inseparabilă de orice înseamnă viaţă.

 

Salman Rushdie – “Copiii din miez de noapte”

Ca toate poveştile de dragoste din viaţea mea, eu şi scrisul lui Salman Rushdie am început foarte prost, dar apoi ne-am îndrăgostit iremediabil. Şi nu e de mirare, pentru că am debutat citind Luka şi Focul Vieţii şi restul volumelor legate de acest titlu. Dezamăgită fiind de asemănarea puţin exagerată cu Poveste fără sfârşit, am fost adusă în actuala etapă a relaţiei noastre de Pământul de sub tălpile ei. S-ar putea spune că am revenit cu picioarele pe pământ.

Iar Copiii din miez de noapte n-a făcut decât să ne consolideze relaţia. Şi acest roman m-a dus cu gândul la un altul pe care îl iubesc (şi e destul de evident că vorbesc despre Toba de tinichea), dar această asemănare nu m-a făcut decât mai dedicată lecturii. Ce-i drept, plănuiesc să îl recitesc, pentru că, deşi m-am ţinut destul de bine de firul naraţiunii, multe detalii de ordin cultural şi istoric au fost de multe ori prea mult pentru mine sau cel puţin prea mult pentru o primă lectură.

Copiii născuţi odată cu declararea independenţei Indiei – în prima oră de la acest eveniment – nu sunt copii obişnuiţi, ei posedă abilităţi speciale (de la revoluţionare până la pur şi simplu bizare) şi, în fond, nu pot să fie definiţi ca simple individualităţi, ei sunt revendicaţi de India, de un popor întreg pe care îl reprezintă. În număr de 1001, doar doi sunt născuţi chiar în clipa declarării independenţei. Schimbaţi la naştere şi posedând cele mai de seamă abilităţi, Shiva şi Saleem sunt protagoniştii romanului. Cel din urmă este chiar naratorul, care a dovedit în cele aproape 600 de pagini că poate vorbi despre sine şi fără intermediari (chiar şi când sau mai ales când e vorba de evenimente la care nu a fost prezent).

Cine şi ce sunt? Răspuns: sunt suma a tot ce s-a întâmplat înaintea mea, a tot ce am fost, văzut şi făcut, a tot ce mi s-a făcut. Sunt orice lucru şi orice fiinţă a căror existenţă în lume au afectat şi au fost afectate de existenţa mea. Sunt tot ce se întâmplă după ce am plecat şi nu s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi venit. Şi să nu credeţi că reprezint un caz excepţional: fiecare “eu”, fiecare dintre cei peste şase sute de milioane câţi există la ora actuală, conţine o multitudine asemănătoare. Repet pentru ultima oară: ca să mă înţelegeţi, trebuie să înghiţiţi o întreagă lume.

Complexitatea romanului e dată de informaţiile de natură istorică şi culturală furnizate, ce reprezintă cadrul pentru o poveste de-a dreptul fabuloasă (ca acţiune sau număr de personaje, de exemplu).

Deşi istoria Indiei îmi e doar vag cunoscută, crizele pe care aseastă ţară le confruntă nu sunt diferite de cele care apar din cele mai vechi timpuri pe tot globul şi de aceea caracteristicile lor nu sunt particulare. Şi mi-am amintit citind acest roman că cea mai sigură cale de a suprima un popor, o identitate este aceea de a-i lua dreptul la speranţă.

Ce e mai rău ca vergelele de fier, gratiile şi lumânările lipite de piele? Ce întrece în cruzime smulgerea unghiilor şi înfometarea? Dau la iveală cea mai fină şi mai delicată glumă a Văduvei: în loc să ne tortureze, ne-a lăsat să sperăm. Ceea ce înseamnă că exista ceva – ba nu, mai mult decât ceva: cel mai frumos lucru din lume! – de care ne putea deposeda. Şi în foarte scurt timp o să trebuiască să desciu cum ne-a tăiat macaroana.

Ectomia (din greacă, presupun): adică o tăiere. La care medicina adaugă o serie de prefixe: apendectomie, mastectomie, amigdalectomie, trompectomie, vasectomie, histerectomie. Saleem ar vrea să doneze un alt articol, absolut fără nici o pretenţie materială, în folosul acestui catalog al extirpărilor; totuşi, e vorba de un termen care aparţine istoriei, chiar dacă este – a fost – implicată şi medicina. E vorba de sperectomie: retezarea sau secătuirea speranţei.

La fel ca Oskar Matzerath, Saleem Sinai simte nevoia de a relata în scris experienţele sale, o ultimă încercare de a-şi ajuta patria aşa cum visa încă din copilărie. Deposedat de abilităţile sale sau ajuns în punctul în care acestea îi sunt prea puţin de folos, ultima sa “super-putere” este cuvântul.

Michel Houellebecq – “Supunere”

Scrierea unui roman cum e Supunere  a însemnat asumarea unor riscuri din partea autorului şi, aşa cum era de aşteptat, a stârnit numeroase controverse, scriitorul fiind acuzat de atitudine discriminatorie şi islamofobie. Autorul îl încadrează în genul political fiction, înfăţişând un scenariu distopic care generează comparaţii cu George Orwell şi Aldous Huxley.

Da, romanul surprinde o viitoare islamizare a Franţei în 2022, dar este prea puţin relevantă ideologia pe care a ales-o în postura dominantă – putea foarte bine să nu aleagă Frăţia Musulmană, ci Flat Earth Society, dar scenariul ar fi părut mai degrabă căzut în absurd. Romanul e tulburător pentru că sună credibil şi pentru că vorbeşte despre un potenţial viitor (căci cel real are şanse foarte mari să nu arate deloc aşa) cu scopul de a caracteriza prezentul. Suntem noi predispuşi la a ne supune, dacă această supunere vine la pachet cu o situaţie socială şi financiară stabilă şi avantajoasă, chiar dacă se opune presupuselor noastre principii?

Personajul lui Houellebecq este profesor de literatură la Sorbona, având teza de doctorat despre Joris-Karl Huysmans, un mizantrop desăvârşit care nu reuşeşte să se realizeze cu adevărat pe niciun plan (lipsa pe care o resimte cel mai tare este însă cea din planul sexual, unde nu se poate adapta unei vieţi de cuplu).

Este martorul mai degrabă pasiv al islamizării statului în care locuieşte, priveşte cum Sorbona este transformată în universitate musulmană şi acceptă să fie pensionat. În ciuda studiilor universitare, nu acţionează diferit de cetăţeanul de rând: deschide subiectul situaţiei politice ori de câte ori este ocazia, dar în definitiv nu face decât să se conformeze noii conduceri.

Houellebecq abordează trecător şi tema religiei şi mai ales a felului în care este abordată aceasta de oameni, cetăţeni ai diferitelor state.

Problema e că, a continuat el, majoritatea oamenilor îşi duc viaţa fără să fie frământaţi de astfel de gânduri, care li se par excesiv de filosofice; le vin în minte doar atunci când se confruntă cu o dramă – o boală gravă, moartea unui apropiat. Mă rog, aşa stau lucrurile în Occident, pentru că, oriunde altundeva în lume, în numele acestor idei, fiinţele umane mor şi omoară, duc războaie sângeroase, şi asta încă de la începuturile omenirii: oamenii se luptă pentru probele metafizice, iar nu pentru nişte puncte de creştere, nici pentru împărţirea terenurilor de vânătoare.

Şi adevărul cel mai usturător despre personaj este faptul că nu se dă în lături de la identificarea cu principiile acesteia. De un misoginism moderat încă de la începutul romanului, nu se simte deloc revoltat de noua poziţie a femeii în societate, singurul lucru care îl supără e noua vestimentaţie a acesteia şi lipsa companiei feminine de la anumite întruniri.

În mod vădit, simpla voinţă de a trăi nu era suficientă ca să rezist în faţa sumei de dureri şi de necazuri care jalonează viaţa unui occidental mediu. Eram incapabil să trăiesc pentru mine, şi atunci pentru cine altcineva să trăiesc? Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta, pe oameni nu-i consideram fraţii mei, şi cu atât mai puţin pe cei care constituiau o fracţiune restrânsă a omenirii, bunăoară cea pe care o alcătuiau compatrioţii mei ori foştii mei colegi. Totuşi, într-un sens supărător, mă vedeam silit să recunosc că aceşti oameni erau semenii mei, însă tocmai această asemănare mă împingea să fug de ei; era nevoie de o femeie – conform soluţiei clasice, experimentate; o femeie este desigur umană, dar reprezintă un tip uşor diferit de umanitate, conferă vieţii un anume parfum exotic.

Iar problema sa poate să fie foarte uşor rezolvată de acceptarea unei vieţi musulmane şi de îmbrăţişarea poligamiei.

Şi n-aş avea nimic de regretat. Aşa îşi sfârşeşte personajul-narator relatarea. Este el vocea noastră, a tuturor, gata să acceptăm orice formă de supunere în schimbul unor privilegii rentabile?

Haruki Murakami – “Kafka pe malul mării”

Nu, nu e vorba de acel Kafka. De fapt, nu e vorba cu adevărat de niciun Kafka, dar acesta e numele pe care şi-l ia protagonistul şi, în absenţa a ceva mai bun, aşa trebuie să-l numim şi noi. E un protagonist care se pricepe la marketing, şi-a luat un nume care, pus pe coperta unei cărţi, face vânzările acesteia să crească semnificativ. Asta de parcă nu ajungea un singur astfel de nume pe coperta în cauză. În regulă, domnule Murakami, sunteţi absolvit de acuzaţia că pentru alegerea titlului romanului publicat de dumneavoastră în 2002 aţi ţinut cont de considerente mai mult comerciale decât artistice.

Kafka pe malul mării spune două poveşti care se întrepătrund şi se influenţează una pe cealaltă – influenţează mai ales percepţia cititorului despre cealaltă, de fapt. Deşi nu ajung să se unească într-un singur fir narativ, derulându-se până la final în capitole alternative, conexiunile sunt multe, iar cititorul va căuta cât mai multe, va căuta să-şi explice, se va teme că îi lipseşte o anumită capacitate cognitivă care îl îmipiedică să înţeleagă adevărata esenţă a romanului sau se va consola spunându-şi că probabil răspunsurile vor veni, că mai sunt câteva sute de pagini, câteva zeci de pagini, câteva pagini în care revelaţia trebuie să apară. Când mai rămân doar câteva rânduri începi să te îngrijorezi serios. După aproape 600 de pagini de aventuri suprarealiste , te gândeşti că poate ţi-a scăpat ceva. Ceva trebuie să fie, ceva ce tu nu-ai înţeles.

Cel puţin asta a fost experienţa mea. Tocmai pentru că am citit romanul foarte uşor şi mi s-a părut captivant, mă simt oarecum trădată. Poate că pur şi simplu Murakami nu e pentru toată lumea, pentru că sunt deja la a treia încercare şi nu simt vreo deschidere mai mare pentru literatura lui.

Dar să revenim la carte.

Primul plan narativ este cel centrat pe Kafka Tamura, un tânăr de 15 ani care a fugit de acasă, unde locuia de tatăl său, blestemat de acesta printr-o profeţie care îl transformă într-un Oedip modern, cu îmbunătăţirile de rigoare (n-o să întreţină relaţii sexuale doar cu mama sa, ci şi cu sora, chiar dacă nu le cunoaşte pe niciuna dintre acestea). Ajunge să locuiască într-o bibliotecă, unde cunoaşte doi oameni interesanţi, fiecare dintre aceştia părând să îşi care propriul mister în spate şi propria filosofie cât mai ostentativ etalată. Pentru că niciunul dintre aceste trei personaje (inclusiv Kafka) nu se dă în lături de la a exprima gânduri şi idei care încearcă atât de tare să fie profunde încât te amuză. Toate trimiterile literare – şi culturale în general – creează aceeaşi senzaţie, a unui efort nefiresc de a îngrămădi cât mai multe nume şi concepte într-o lucrare care ar fi respirat mult mai bine fără toate astea.

Cel de-al doilea plan e ceva mai bine construit, poate pentru că se concentrează mai mult pe construcţia personajelor, care nu mai sunt supuse nevoii de a da dovadă de erudiţie. Nakata, un bătrân care în copilărie a suferit un accident inexplicabil care a dăunat intelectului său, poate vorbi cu pisicile şi ajunge să îl omoare la cererea acestuia pe cel care şi-a luat numele de Johnnie Walker (care ar putea fi tatăl sus-numitului Kafka Tamura, dar de fapt nu aflăm acest lucru niciodată), având ca ocupaţie principală capturarea pisicilor şi consumarea inimilor acestora. După asta pleacă într-o călătorie cu destinaţie necunoscută, convingâdu-l în mod involuntar pe unul din şoferii de tir care îl iau cu autostopul să i se alăture. E o lume în care plouă cu sardine, stavrizi şi lipitori, în care un concept ia înfăţişarea unui om (şi nu a oricărui om, ci a colonelului Sanders de la KFC) şi face pe peştele prin oraş.

Am omis câteva aspecte cheie din pseudo-rezumatele de mai sus, pentru că nu vreau să stric nimănui plăcerea lecturii, dar se poate înţelege complexitatea narativă a romanului. Şi scriitura, selecţia cuvintelor sunt demne de un nominalizat la Premiul Nobel, nu-i aşa? Totuşi, simt o lipsă. Când am terminat-o, am simţit un altfel de gol decât în general, nu cel datorat sentimentului plăcut pe care mi l-a dat lectura, ci golul unui neajuns. Pentru că finalul deschis riscă să fie prea deschis – ca orice ieşire simplă dintr-o situaţie extrem de complicată.

În schimb, Murakami are un stil foarte postmodern de a-şi descrie propria carte chiar în paginile acesteia, prin vorbele doamnei Saeki:

Nu ofeream nicio concluzie şi nimeni nu voia să citească o carte fără concluzii. Mie mi se părea foarte firească lipsa ei.

Italo Calvino – “Dacă într-o noapte de iarnă un călător”

Ai dat peste această pagină, pentru că eşti un Cititor sau o Cititoare, integrându-te mereu în lumi care nu îţi aparţin în totalitate, dar pe care ajungi să le posezi până la sfârşitul romanului sau al oricărui tip de naraţiune asimilată şi ai îi tine sute de personaje care nu-ţi seamănă decât pentru că le-ai forţat să îţi semene. Dar dacă efortul tău ar fi lipsit de finalitate? Dacă lectura ţi-ar fi întreruptă de fiecare dată înainte să devii o parte vie a ei şi ai rămâne doar cu dorinţa disperată de a continua, de a te afunda în noul univers? Ce ai fi dispus(ă) să faci pentru a-ţi duce la bun sfârşit menirea de lector?

În Dacă într-o noapte de iarnă un călător , Italo Calvino propune zece începuturi de roman (care ar putea fi şi proze scurte de sine stătătoare fără ca cineva să le poată considera neterminate) unificate doar de povestea Cititorului şi a Cititoarei, cele două entităţi pe care autorul le foloseşte pentru a desemna pe rând cititorul actual al romanului, cel lipsit de atribute concise şi care poate fi oricine, dar şi cititorul colectiv, obţinut prin media aritmetică a tuturor cititorilor. Cei doi încearcă să dezlege misterul începuturilor de roman fără continuare care le aţâţă curiozitatea şi îi fac să se simtă prinşi în mijlocul unui complot mai mare decât o simplă încurcătură a unei edituri suprasolicitate.

Cele zece romane începute de autor nu sunt simple reiterări ale aceluiaşi stil, ci sunt diferite, pornite dintr-o nevoie care se ramifică pe măsură ce este satisfăcută. După cum le cataloghează chiar Italo Calvino, acestea sunt: romanul ceţii, romanul experienţei concrete, romanul simbolic-interpretativ, romanul politic existenţial, romanul cinic-brutal, romanul angoasei, romanul logic-geometric, romanul perversiunii, romanul teluric-primordial, romanul apocaliptic. Şi nu o face pentru că acestea sunt toate tipurile de romane care pot fi scrise vreodată, pentru că lista e deschisă, multiplicitatea la care are acces romanescul e o garanţie pentru imposibilitatea obţinerii a două romane identice. Chiar dacă ele au pe copertă acelaşi titlu şi acelaşi autor, chiar dacă unul e traducerea fidelă a celuilalt, nu poţi fi sigur niciodată că ceea ce ai citit tu este acelaşi lucru pe care îl citesc toţi.

Cititorul de rând nu o să realizeze o astfel de clasificare. Pentru el, o simplă trecere prin librărie îl face să dea de Cărţile Pe Care Nu Le-Ai Citit, Cărţile De Care Te Poţi Lipsi Să Le Citeşti, Cărţile Create În Alt Scop Decât Lectura, Cărţile Deja Citite Fără Să Fi Fost Nevoie Să Le Deschizi, Pentru Că Aparţin Categoriei Cărţilor Deja Citite Înainte De A Fi Fost Scrise, Cărţile Pe Care Dacă Ai Avea Mai Multe Vieţi De Trăit Cu Siguranţă Le-Ai Citi Şi Pe Acestea Cu Plăcere, Dar Din Păcate Zilele Pe Care Le Mai Ai De Trăit Sunt Câte Sunt, Cărţile Pe Care Ai Intenţia Să Le Citeşti, Dar Mai Întâi Ar Trebui Să Citeşti Altele, Cărţile Prea Scumpe Pe Care Ai Putea Să Aştepţi Să Le Cumperi Când Vor Fi Vândute La Jumătate De Preţ, Cărţile Idem Ca Mai Sus Când Vor Fi Publicate În Ediţii De Buzunar, Cărţile Pe Care Ai Putea Să Le Împrumuţi De La Cineva, Cărţile Pe Care Toţi Le-Au Citit Deci E Aproape Ca Şi Cum Le-Ai Fi Citit Şi Tu şi lista pare să nu se mai termine niciodată. Şi dacă ţinem cont de faptul că lectura este o experienţă personală, această ultimă clasificare e mai firească, pentru că ţine mai mult cont de ceea ce diferenţiază fiecare cititor, decât de ceea ce este accesibil tuturor.

Câtă vreme ştiu că pe lume există cineva care face scamatorii numai de dragul scamatoriilor, câtă vreme ştiu că există o femeie care iubeşte lectura pentru lectură, mă pot convinge că lumea continuă…

Romanul nu este o demonstraţie de virtuozitate literară, scriitura nu este cea mai rafinată sau complexă, însă nu cred că autorul a încercat să facă asta. Dacă într-o noapte de iarnă un călător este mai degrabă un exerciţiu, un joc destinat celor care iubesc să citească, care iubesc să citească despre citit, despre cărţi şi despre scriitori, destinat bibliofililor care ţin încă jurnale de lectură, fie şi ele mintale, care încă scriu recenzii şi prezentări de carte, care recomandă şi iubesc să primească recomandări, care fac toate astea doar de dragul lecturii.

Actul sexual şi lectura se aseamănă cel mai mult prin faptul că în ele se deschid timpuri şi spaţii diferite de timpul şi spaţiul ce pot fi măsurate.

Nu ştiu ce gust mi-ar fi lăsat această carte în absenţa pasiunii pentru lectură şi probabil nici tu nu poţi decât să îţi imaginezi, Citorule sau Cititoareo, dar asta nu poate decât să te bucure, nu-i aşa?

Milan Kundera – “Cartea râsului şi a uitării”

Tamina se luptă cu propria uitare. Înstrăinată de ţara ei natală şi de iubire, uitarea este tot ceea ce îi mai rămâne. Şi ea este cea care mijloceşte uitarea celorlalţi, căci cei ce îşi descarcă sufletul în faţa ei pot în sfârşit să uite, urechea ei e ca o eliberare după care toţi tânjesc. De aceea Tamina este atât de iubită.

Fraza aceasta “la fel mi s-a-ntâmplat şi mie, eu…” pare a fi un ecou aprobator, o modalitate de a continua ideea celuilalt, dar nu-i de fapt decât un artificiu înşelător: în realitate e o revoltă brutală împotriva unei violenţe brutale, un efort de eliberare a propriei noastre urechi de sclavie şi de ocupare forţată a urechii adversarului. Căci toată viaţa omului printre semenii săi nu-i nimic altceva decât o luptă pentru a pune stăpânire pe urechea altuia. Tot misterul popularităţii Taminei stă în faptul că ea nu doreşte să spună nimic despre ea. Îi acceptă, fără împotrivire, pe ocupanţii urechii sale şi nu spune niciodată: “la fel mi s-a-ntâmplat şi mie, eu…”

Şi de ce nu pot fi poveştile aparent independente care alcătuiesc acest roman doar o parte din sutele de confesiuni care i-au străbătut urechea Taminei, poate singurele pe care s-a obosit să le reţină sau poate primele pe care le-a uitat, alături de povestea ei personală?

Uitarea sub formă de râs şi uitarea sub formă de tăcere sunt cele două tărâmuri explorate de narator, iar notele autobiografice legate de soarta autorului în Cehia comunistă faţă în detrimentul căreia alege exilul şi povestirea mereu la persoana întâi creează impresia că de fapt tu eşti un alter-ego al Taminei sau un urmaş al ei, care duce arta ascultatului mai departe. Acum tu asculţi o poveste din spatele unui bar sau, în fine, al unei frontiere pe care poţi alege să o treci sau nu – să asculţi povestea sau să faci parte din ea.

De-a lungul celor 7 povestiri, sunt abordate teme foarte variate, de la dorinţa oamenilor de a scrie, până la conflictele matrimoniale şi la manifestarea litost-ului ( stare chinuitoare, născută din spectacolul propriei noastre mizerii, născută pe neaşteptate ) în existenţa obişnuită a oamenilor.

Printre leacurile obişnuite împotriva propriei noastre mizerii se numără iubirea. Căci omul iubit nu poate fi mizerabil.

Dar toate sunt cumva legate de uitare. Pentru că uitarea are atât de multe feţe. Ea poate fi o strategie politică, o modalitate de subjugare a unui întreg popor sau o soluţie pentru o căsnicie defectuoasă. Şi încă ceva despre uitare: este inevitabilă.

Dar Tamina îşi doreşte atât de mult să îşi amintească, să reconstituie trecutul care i se pare acum irecuperabil, să încerce să-l recreeze altfel decât prin amintiri i se pare o trădare.

Nu vrea să restituie trecutului poezia sa. Vrea să-i restituie doar trupul său pierdut. Îndemnul acesta nu-i o dorinţă a frumuseţii. E îndemnul dorinţei de a trăi.

Căci Tamina se află pe o plută în derivi şi priveşte înapoi şi numai înapoi. Dimensiunea fiinţei sale nu-i decât ceea ce zăreşte acolo, departe în urma ei. Pe măsură ce trecutul ei se restrânge, se destramă şi se stinge, Tamina se chirceşte şi îşi pierde conturul…

Vrea înapoi carnetele pentru că osatura fragilă a evenimentelor, aşa cum e reconstituită în caietul ei , să fie întărită cu ziduri trainice şi astfel să devină casa în care va putea locui. Căci, dacă edificiul şubred al amintirilor s-ar prăbuşi ca un cort ridicat cu stângăcie, din Tamina n-ar rămâne nimic decât prezentul, acest punct invizibil, acest neant ce se îndreaptă încet-încet spre moarte.

Romanul este, aşadar, nu un elogiu adus uitării, ci memoriei care ne poate salva viaţa prin chiar şi o singură amintire care îi dă încă sens.

Elif Shafak – “Cele trei fiice ale Evei”

The Sinner, the Believer and the Confused.

Este vorba de spiritualitate, abordată din perspectiva cuiva care nu ştie, de fapt, cum să o abordeze, a unui personaj prins continuu între cele două extreme, între cei care cred cu o forţă uimitoare şi cei care neagă cu o convingere devastatoare şi care este dezechilibrat tocmai de lipsa a ceva în care să creadă cu adevărat, fie că este vorba de a susţine ceva sau de a se opune cuiva.

Is there really no other way, no other space for things that fall under neither belief nor disbelief – neither pure religion nor pure reason? A third path for people such as me? For those of us who find dualities too rigid and don’t wish to conform to them? Because there must be others who feel as I do. It is as if I’m searching for a new language. An elusive language spoken by no one but me…

Peri nu este confuză doar în ceea ce priveşte ce ar trebui să creadă, ci pare a face din indecizie modul său de viaţă, din dorinţa de a nu supăra pe nimeni, de a nu deranja. Acţionează ca un element de echilibru între cei doi părinţi, între cele două prietene, Shirin şi Mona, dar şi între cele două culturi, între Est şi Vest.

La fel ca autoarea, de altfel, care alege să scrie în engleză despre lucruri care vizează mai ales cultura turcească, analizând obiceiurile şi tradiţiile estice dintr-o perspectivă vestică.

In many parts of the world you were what you said and what you did and, also, what you read; in Turkey, as in all countries haunted by questions of identity, you were, primarily, what you rejected. It seemed that the more people went on about an author, the less likely it was that they had read their books.

La fel ca toate romanele lui Elif Shafak, o problemă îndelung dezbătută este cea a condiţiei femeii. Dacă în literatura română, personajele feminine demne de luat în seamă pot fi numărate pe degetele de la o mână, la autoarea Bastardei Istanbulului şi a Celor patruzeci de legi ale iubirii, acestea sunt omniprezente. Eroinele din Cele trei fiice ale Evei au păreri şi personalităţi puternice, ceea ce este de înţeles, pentru că un conflict precum cel cu care se confruntă Peri nu ar putea aparţine cuiva cu o minte mai puţin complexă.

There was a type of boyfriend in the Middle East who became irritated if you rejected his sexual advances; yet, at the same time, the moment you began to respond passionately to his desire, you lost your value in his eyes. Doomed if you said ‘no’, doomed if you said ‘yes’. Either way, it was a no-win situation.

Şi este uimitor în câte feluri poate fi citit romanul. Poate fi citit ca o carte despre contrastele culturale dintre două lumi foarte diferite, ca o carte despre o adolescentă care încercă să se acomodeze cu viaţa de studentă, o carte despre cum o amintire poate influenţa tot ceea ce eşti chiar şi după paisprezece ani. Însă tema Dumnezeu este cea care mă va face să recomand cartea şi poate să o recitesc la un moment dat.

‘I have no sympathy for religion, or for the religious, but you know why I’m still fond of God?

Because He is lonely, Pericim, like me… like you. All alone up there somewhere, no one to talk to – okay, maybe a few angels, but just how much fun can you have with the cherubim? Billions pray to God, “Oh, give me victory, give me money, give me a Ferrari, do-this-do-that…” Same words over and over, but hardly anyone goes to the trouble to get to know Him.’

(…)

I think God comes in many pieces and colours. I can build a peaceful God, all-loving. Or I can build an angry God, punishing. Or maybe I’ll build nothing. God is a Lego set.

Dumnezeu pare atât de similar nouă, deoarece imaginea lui şi, în fond, întreaga lui existenţă depinde de percepţia pe care o au alţii despre el. Şi Dumnezeu şi noi şi întreaga lume pot fi înghesuite într-un set de Lego, dacă asta nu s-a întâmplat în timp ce noi eram prea ocupaţi să ne considerăm importanţi.