Yuval Noah Harari – “Sapiens” şi “Homo Deus”

Mă îndoiesc că e prima oară când auzi de cărţile astea. Eu am auzit de ele atât de mult înainte să mi le cumpăr încât începusem să mă simt în inferioritate – toţi păreau să le fi citit şi să se simtă schimbaţi de ele. Şi acum înţeleg despre ce vorbeau.

Nu e vorba de vreo schimbare spirituală de tipul celor pretinse de adepţii cărţilor de dezvoltare personală. Schimbarea nu e la acest nivel. Într-o oarecare măsură este vorba de informaţia conţinută în cele două volume (care cel puţin mie nu îmi era în întregime cunoscută), dar meritul cel mai mare al autorului este altul: reuşeşte să sintetizeze tomuri întregi de istorie, STEM, etică şi filosofie şi să pună totul în perspectivă. Ceea ce demonstrează textul ăsta e că informaţia nu înseamnă nimic dacă e disparată şi că puterea pe care o au oamenii e aceea de a face astfel de conexiuni. Conexiunile sunt ceea ce au dus la evoluţia uimitoare a omului: conexiunile interne care au loc la nivelul creierului uman şi care permit o astfel de analiză a informaţiei şi conexiunile interumane care sunt cheia evoluţiei.

Yuval Noah Harari vorbeşte despre trecut, prezent şi oferă şi o descriere a posibilităţilor din viitor. Nu e o listă exclusivă, ci rezultatul unei analize a prezentului. Nu primim răspunsul concret la nicio întrebare, pentu că momentan nu există unul, ci suntem lăsaţi să ne punem propriile întrebări. Nu e vorba de informaţie, cine e în căutarea informaţiei va apela la cărţi de specialitate, cum sunt multele titluri din referinţele din “Sapiens” şi “Homo Deus”. În schimb, e vorba de înţelegerea la nivel conceptual a continuităţii lumii în care trăim, a continuităţii noastre ca oameni, a impactului pe care l-am avut de-a lungul timpului asupra ecosistemelor în care trăim şi a dinamicii din interiorul propriei noastre societăţi.

De ce lucrarea e atât de valoroasă şi apreciată? Pentru că vorbeşte despre lucruri foarte importante care nu trebuie să fie accesibile doar specialiştilor. Când viitorul tuturor e în joc, e de preferat să existe un număr redus de specialişti care să ia deciziile sau e democraţia e alegerea corectă? Dacă a doua variantă sună mai bine, singura soluţie e ca toţi oamenii să poată lua decizii în mod conştient şi raţional, iar “Sapiens” şi “Homo Deus” nu fac decât să contibuie la asta.

Chris Kraus – “Torpor”

Mi-am comandat cartea asta imediat ce am terminat “I love Dick”, auzind că e un fel de continuare (prequel/sequel – nu eram prea lămurită, ce-i drept, care dintre astea două). Nu e. Cel puţin nu la modul propriu. Personajele nu sunt tot Chris şi Sylvere, ci Sylvie şi Jerome, firul narativ nu e conectat – dar cele două romane sunt, într-adevăr, interconectate într-un mod mult mai subtil: sunt de fapt făcute din acelaşi material, în mâinile aceluiaşi sculptor, un sculptor priceput care reuşeşte să îi dea o altă formă. Ceea ce în “I love Dick” e o obsesie spontană care zguduie relaţia deja nesigură, în “Torpor” e ceva programatic, o acumulare de elemente care duc parcă în acelaşi punct. Sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi monede într-un univers în care nu ai luxul de a da cu banul pentru a-ţi alege soarta.

În anul 1991, cuplul de intelectuali pomenit mai devreme pleacă spre România cu scopul (mai degrabă imaginar, căci e cu totul nedocumentat) de a adopta pe unul din copiii nefericiţi din orfelinatele mizere din România. Asta permite o incursiune în istoria şi politica din perioada comunistă şi anii imediat ulteriori comunismului în România, iar autoarea o realizează surprinzător de bine. Timpul petrecut în România de cei doi relevă atât nivelul de la momentul respectiv, cât şi imaginea ţării în afară: o societate înapoiată, absurdă prin obiceiurile aproape primitive.

Totuşi, România nu e nici pe departe o temă principală a romanului. În majoritatea recenziilor, ea e abia menţionată, însă pentru un lector român devine o parte mult mai relevantă. Adevărata discuţie pe care Chris Kraus o poartă în acest roman este despre societate, despre relaţiile interumane (fie ele romantice sau nu), despre feminism şi condiţia femeii – chiar şi în mediile intelectuale femeile se strâng în bucătărie şi poartă discuţii triviale, în timp ce bărbaţii discută în sufragerie teme mult mai importane şi presante; drama lui Sylvie este evidenta neapartenenţă la niciunul dintre cele două grupuri. Singurele femei care se pot încadra cu adevărat în lumea “bărbaţilor” sunt cele care par să se fi dezis complet de statutul lor feminin, în timp ce femeile din bucătărie şi-au îmbrăţişat feminitatea, împreună cu toate aşteptările asociate acesteia.

Şi mai mult decât asta, romanul vorbeşte despre condiţia umană, despre oameni şi incosistenţele lor, despre lucrurile care par că nu-şi au locul, care sunt absurde, însă continuă să rezide în fiinţa umană. Once you draw a person out enough, you will uncover inconsistencies.

Jerome recalled a word, malheur, that Weil used often in her notebooks. The word stood out, because in French it couldn’t be grammatically applied to any person. Souffrance, or suffering, was mine or yours: it could be preceded by a pronoun. But malheureusement – “unhappiness” – was a state, an abstract noun so huge it stood alone. Malheur defied the boundaries of the person.

În timp ce Sylvie îşi doreşte să facă un nou film, aşteptând inspiraţia, dar şi susţinerea necesare, Jerome pare să scrie dintotdeauna o carte, pe care Sylvie o numeşte The Anthropology of Unhappiness.

De fapt, ceea ce se traduce prin lipsa lor de realizări în plan profesional/intelectual (pe scurt, torpor) este o lipsă socială, a cărei sursă nu e exclusiv în interiorul relaţiei lor. Poate fi vorba de simpla lipsă de comunicare eficientă sau de un destin inexorabil al fiinţei umane de a fi nefericită, etern nesatisfăcută şi în căutarea a ceva, fără a şti a ce – cei doi pleacă în căutarea unui copil (pe care nu-l adoptă niciodată), dar nu pot afla ce caută cu adevărat.

La final, dintre personaje şi cititor, cititorul e cel care se afle mai aproape de răspunsul la această întrebare, în timp ce personajele se resemnează cu faptul că nu-l vor afla niciodată.

Nicole Krauss – “Pădurea întunecată”

Cel mai recent roman al lui Nicole Krauss este o meditaţie despre creaţie, dar nu doar despre creaţia literară, ci despre creaţia pe care poate o înfăptuieşte fiecare dintre noi, în mod involuntar şi inconştient, pentru a-şi crea propria lume, un nou univers, de altfel, sau pentru a-şi aduce contribuţia la un univers mare, care ne include pe toţi. Cum putem noi şti care dintre cele două variante este cea adevărată şi dacă nu există o a treia, pe care suntem incapabili să o detectăm?

Şi dacă, în loc să existe într-un spaţiu universal, mi-am zis, fiecare dintre noi se naşte de fapt singur într-un nimic luminos şi noi suntem cei care îl taie în bucăţele, asamblând scări, grădini şi gări în modul nostru particular, până când ne transformăm spaţiul într-o lume? Cu alte cuvinte, dacă responsabile pentru crearea multiversului sunt percepţia şi creativitatea umană? Sau poate…

Dacă viaţa, care pare să aibă loc de-a lungul a nenumărate coridoare lungi, în camere de aşteptare şi oraşe străine, pe terase, în spitale şi grădini, camere închiriate şi trenuri aglomerate, se petrece de fapt într-un singur loc, un singur punct din care visăm la celelalte locuri?

Chiar este atât de larg răspândită? Aşa cum plantele au nevoie ca noi să fim atraşi de florile lor ca să crească şi săs e răspândească, nu s-ar putea ca spaţiul să depindă şi el de noi? Credeam că l-am cucerit cu casele, drumurile şi oareşele noastre, dar dacă noi suntem cei care au fost subordonaţi fără voie spaţiului, pentru ca elegantul său design să se propage infinit prin visurile fiinţelor finite? Dacă nu noi suntem cei care se mişcă prin spaţiu, ci spaţiul se mişcă prin noi, ţesut pe războiul minţilor noastre? Şi dacă toate acestea sunt adevărate, atunci unde este acest spaţiu în care stăm întinşi şi visăm? Un rezervor în nonspaţiu? O dimensiune de care nu suntem conştienţi? Sau e undeva în singura lume finită din care s-au născut şi se vor naşte miliarde de lumi, un loc unic, diferit pentru fiecare dintre noi, la fel de banal ca oricare altul?

Nu m-am mai întâlnit cu Nicole Krauss din clasa a noua, când, citind Istoria iubirii, nu am putut să nu o compar pe autoare cu soţul ei de atunci, Jonathan Safran Foer, iar cartea sa cu romanul acestuia, Extrem de tare şi incredibil de aproape. Ambele sunt romane despre familie, cu personajul central un copil. Nu m-am putut abţine de la această asociere nici de data aceasta, căci, deşi divorţaţi, cei doi ne demonstrează încă o dată aproape perfecta suprapunere a viziunii lor artistice şi a mediului din care îşi iau inspiraţia. Nu apar în Pădurea întunecată şi în Iată-mă imagini ale unor familii disfuncţionale, aflate în pragul destrămării? Identitatea naţională a evreilor, familia, creaţia sunt teme comune celor doi şi mă fac să-mi fie greu să vorbesc doar de unul dintre ei.

Şi totuşi, deşi pleacă de la premise asemănătoare, cele două romane urmează traiectorii foarte diferite. Despre Iată-mă am vorbit aici.

Romanul lui Nicole Krauss e construit pe două planuri urmărind viaţa a două personaje care nu se cunosc şi nici nu ajung să se cunoască (deşi te aştepţi în orice clipă să se întâmple ceva care să-i unească şi în mod explicit), dar care nu sunt chiar atât de diferite şi nu e greu de văzut cum se oglindesc unul în altul. Unul din ele este Epstein, un avocat de succes care, ajuns la vârsta de 68 de ani, decide să îşi doneze toată averea pentru diverse scopuri caritabile şi care dispare în mod misterios în Israel. Celălalt este Nicole, la rândul ei o scriitoare de succes, dar care se confruntă cu probleme atât în familie, cât şi pe plan literar, unde nu reuşeşte să îşi găsească inspiraţia. Ajunge în Tel Aviv cu o convingere despre a cărei sursă nu e sigură, anume că hotelul cu aer comunist din Tel Aviv la care obişnuia să stea împreună cu părinţii ei în copilărie îi va rezolva blocajul.

Pentru ambele personaje călătoria în Israel se transformă în ceva neaşteptat, o căutare care nu poate să se petreacă decât în Israel, loc care reprezintă în mod inconştient pentru ambele personaje o matcă în care se pot regăsi pe ei înşişi, dar au şi libertatea de a se pierde în ea. Epstein este convins să doneze două milioane de dolari unui film despre figura biblică David, personaj neglijat de producătorii de filme, în timp ce Nicole este atrasă într-o poveste în care rolul ei este să elucideze sau să creeze ea însăşi biografia neclară a lui Franz Kafka. În acest ultim plan al romanului, textul pare să se apropie mai degrabă unui eseu pe tema Franz Kafka, dar, în definitiv, ambele planuri sunt dominate de un sentiment de confuzie. Şi nu e vorba de confuzia absurdului pe care o cunoaştem chiar de la susnumitul Kafka, ci de o confuzie născută din dorinţa prea puternică de a trasmite şi de a încripta în acelaşi timp mesajul.

Deşi cartea e la fel de uşor de citit ca alte texte ale autoarei, aceasta are defectul de a pierde uşor atenţia cititorului. La început am dat vina pe o eventuală oboseală, deşi eram puţin contrariată de cum doar în urmă cu două zile devoram altă carte. Trebuie să recunosc însă meritul de a-mi fi stârnit curiozitatea cu privire la viaţa lui Franz Kafka, despre care ştiam doar câteva detalii: relaţia tensionată cu tatăl său, logodnica Felice şi implicare prietenului său Brod în publicare postumă a textelor unuia dintre scriitorii mei preferaţi.

În schimb, referinţa dantescă e potrivită pentru a descrie creaţiei lui Nicole Krauss: nu e vorba de dreapta cale, ci de libertatea de a-ţi căuta calea, chiar dacă e înfricoşăroare sau trece printr-o pădure întunecată.

Elena Ferrante – “Tetralogia napolitană”

Pentru unele cărți îmi las timp. Simt că vor fi dificile, că mă vor face să reflectez, că nu vor fi ușor de digerat. De-asta n-am citit încă Ulysses. Dar faptul că Tetralogia napolitană a stat vreun an neatinsă decât de priviri care spuneau “abia aștept să te citesc” a fost din cu totul alt motiv: știam că voi iubi seria, că mă va distrage de la orice activitate pe care ar trebui să o întreprind, că mă vor înfuria și face fericită și n-am greșit. Am devorat cele patru volume în mai puțin de două săptămâni și am înțeles de ce autoarea a preferat să rămână sub anonimat, ascunzându-se în spatele unui pseudonim care ne permite fiecăruia dintre noi să spunem: eu sunt Elena Ferrante. Pentru că eu am simțit cum mă transform în Elena Ferrante, cum intru atât de adânc în roman încât ar fi ridicol să spun că nu e al meu – scris și trăit de mine.

Romanul spune povestea relației dintre Lila și Lenu, Raffaella și Elena. Ce ar putea fi special la două fetițe crescute în cartier în Napoli? Probabil că nimic, însă ceea ce le face atât de speciale este legătura dintre ele, care trece dincolo de prietenie: ele se resping și se atrag, se ciocnesc și se îndepărtează, par că își fac rău una alteia și se las totuși ghidate de o forță inexplicabilă care nu le permite niciodată să renunțe una la cealaltă.

Naratoarea e Elena și de la ea aflăm cum se simte complet în umbra Lilei, aflată sub influența sa imposibil de respins, însă nu de puține ori ne întrebăm cum ar fi fost povestea scrisă de Lila, despre ale cărei sentimente nu aflăm mai nimic – ea fascinează prin misterul care se lasă în jurul ei, un personaj atât de bine și totuși atât de lacunar construit, în timp ce despre Elena ajungem să știm totul. Cele două fetițe, atât de diferite una față de cealaltă, devin de nedespărțit, fiecare asumându-și rolul de a o completa pe cealaltă: Elena e binele, iar Lila e răul, însă binele și răul sunt amestecate și se intensifică reciproc. (…) dar binele mirosea a rău și răul mirosea a bine, un amalgam care-i tăia răsuflarea.

Ziceam că știm totul despre Elena, însă e drept că o știm doar pe acea Elena la a cărei formare a avuf o contribuție majoră răul mai mult sau mai puțin bine intenționat al Lilei, de care naratoarea încearcă zadarnic să se îndepărteze, căci ele devin în mod organic una parte din cealaltă, sunt inseparabile nu pentru că nu au propriul sine, ci pentru că fiecare caută să se adape din sinele celeilalte, sine care-i pare mai frumos, mai înzestrat, mai nobil și cu potențial mai mare. Odată cu maturitatea, Elena urmează visul lor din copilărie, studiul, cărțile, în timp ce Lila rămâne înrădăcinată în cartierul pe care vrea să-l conducă, să-l supună, să-l schimbe, dar prin frica de putere. Iar diferențele dintre ele doar se adâncesc:

Îmi acordam importanță, în fine, știam să-mi acord, orice se întâmpla. De tot ce mă ciocneam – studiile, cărțile, Franco, Pietro, fetele, Nino, cutremurul – ar fi trecut și eu – oricare eu dintre cele pe care le acumulasem – eu aș fi rămas pe loc. Eram vârful compasului meu fix, în timp ce mina alerga în jur, trasând cerc după cerc. Lila, în schimb – acum mi se părea clar, și asta m-a făcut să fiu mândră, m-a liniștit, m-a înduioșat – făcea eforturi să simtă stabilitate. Nu reușea, nu credea. Oricât ne-ar fi dominat mereu pe toți și oricât ne-ar fi impus modul ei de a fi, cu atâtea resentimente și furie, ea se percepea pe sine ca pe un colaj și nu făcea eforturi, la urmă, decât pentru a se înfrâna. Când, în ciuda tehnicilor ei prevăzătoare legate de persoane și obiecte, realitatea peticită predomina, Lila o pierdea pe Lila, haosul părea singurul său adevăr și ea – atât de activă, atât de curajoasă – se anula îngrozită, se preschimba în nimic.

În ultimele volume, fundalul pe care se construiește povestea celor două femei devine mult mai complex. Copilele devenite adulte trăiesc într-o lume dominată de luptele dintre facțiunile politice, de un progres uneori atât de brutal încât societatea italiană e scuturată din temelii.

Prea multe romane cavalerești proaste, Lenu, creează un don Quijote; dar noi, cu tot respectul pentru don Quijote, nu avem nevoie aici, la Napoli, să ne luptăm cu morile de vânt, e doar curaj irosit: avem nevoie de persoane care știu cum funcționează morile și le fac să funcționeze cu adevărat.

Naratoarea, încercând să se explice spre sine, încearcă să explice femeia, să o îndepărteze de o imagine simplistă a unei feminități primitive. Dorința ei de libertate și mediul conservator în care a fost crescută sunt două forțe care se luptă în interiorul ei, făcând-o să se teamă că oricât de bine argumentate sunt pledoariile ei pentru susținerea feminismului, ea nu poate fi cu adevărat feministă, cât timp se dedică rolului de mamă, soție sau amantă și cât timp e subjugată de dragostea pentru un bărbat.

Să scuipi pe Hegel. Să scuipi pe cultura bărbaților, să scuipi pe Marx, pe Engels, pe Lenin. Și pe materialismul istoric. Și pe Freud. Și pe psihanaliză și pe invidia față de penis. Și pe căsnicie, pe familie. Și pe nazism, pe stalinism, pe terorism. Și pe război. Și pe lupta de clasă. Și pe dictatura proletariatului. Și pe comunism. Și pe capcana egalității. Și pe toate manifestările culturii patriarhale. Și pe toate formele de organizare. Să te opui irosirii inteligențelor feminine. Să te deculturalizezi. Începând cu maternitatea, să nu dai fii nimănui. Să te descotorosești de dialectica servitor-stăpân. Să-ți smulgi din creier complexul de inferioritate. Să te redai ție înseți. Să nu ai antiteză. Să te miști pe alt plan în numele propriei diferențe. Universitatea nu le eliberează pe femei, ci le perfecționează represiunea. Împotriva înțelepciunii. În timp ce bărbații se consacră activităților spațiale, pentru femei viața n-a început nici măcar pe această planetă. Femeia este cealaltă față a pământului. Femeia este Subiectul Neprevăzut. Să te eliberezi de supunere, aici, acum, în acest prezent. (…) Și nimeni mai bine decât mine nu știa ce înseamnă să-ți masculinizezi propria minte ca să fie bine primită de cultura bărbaților, o făcusem, o făceam în continuare.

Oricât scriam de acum și reflectam în lung și-n lat la autonomia feminină, nu mă puteam lipsi de corpul lui, de vocea lui, de inteligența lui. A fost îngrozitor să-mi mărturisesc asta, dar continuam să-l doresc, îl iubeam chiar mai mult decât pe fiicele mele. La gândul de a-i face rău și de a nu-l mai vedea niciodată mă ofileam dureros, femeia liberă și cultă își pierdea petalele, se desprindea de femeia-mamă și femeia-mamă lua distanță de femeia-amantă și femeia-amantă de slujnica mânioasă. Și toate păreau pe punctul de a zbura încet, în direcții diferite. Pe drum înspre Milano descopeream că, lăsând-o deoparte pe Lila, nu știam să fiu eu însămi decât modelându-mă după Nino. eu eram incapabilă să fiu propriul meu model. Fără el nu mai aveam un nucleu pornind dea care să mă extind în afara cartierului, prin lumea largă, eram doar o grămadă de reziduuri.

Și totuși, cum poate fi scris un roman ca ăsta, care vorbește despre atât de multe lucruri? Ce fel de structură complicată și elevată ar trebui să aibă? În mod surprinzător, acțiunea romanului este aproape liniară, iar cronologia e respectată, alternanța dintre cele două planuri (trecut și prezent) se petrece rar și atunci e ușor de sesizat. Așadar romanul nu vrea să fie nici o dovadă de virtuozitate artistică, nici vreun experiment literar, ci, așa cum îi spune editorul Elenei după ce îi citește cea de-a treia carte dată spre publicare, este pură plăcere de a povesti.

Elias Canetti – “Orbirea”

Orbirea e un roman care dezvăluie cât de orbi suntem cu toții: orbi la “celelalte lumi”, microuniversurile în care trăiesc ceilalți la care nu aderăm decât atunci când drumurile noastre se suprapun în mod întâmplător. Citind, fiecare personaj ți se pare diform, straniu, mai mult sau mai puțin scrântit și dacă nu simți că ești punctual niciunul dintre personaje, știi că asta nu înseamnă că nu ești un astfel de personaj.

Unde-o să ne mai ducă omenirea asta? După câte se pare, ne aflăm în preajma unei catastrofe. Superstițiosul tremură de cifra rotundă a anului 1000 și de comete. Atotștiutorul, sfânt, încă de la cei mai vechi indieni, dă naibii toate jongleriile cu cifre și toate cometele și declară: pieirea noastră, ce se apropie de nesimțire, este lipsa de pietate care a intrat în oameni, din otrava asta o să ne aflăm cu toții sfârșitul. Vai de cei ce vor veni după noi! […] Treci orb prin viață. Cât vezi oare din toată mizeria înfiorătoare care te înconjoară?

Ca cititor și pasionat de cărți, am crezut că mă voi îndrăgosti de Peter Kien, de sentimentele sale nestrămutate și foarte aprinse față de biblioteca sa, de nevoia sa de a se izola de omenire în singura lume în care simte că există ceva ce merită făcut. Preocupările altora i se par triviale, neimportante, stupide și își dedică tot timpul studiilor filologice care sunt foarte apreciate de toți specialiștii din domeniu, deși refuză să-și asume vreun merit, fie el financiar sau social. Și chiar dintre cărți, nu le consideră demne de atenția sa decât pe unele:

Numai că niciun spirit subțire nu se îngrașă cu romane. Satisfacția pe care poate că ți-o oferă o plătești cu vârf și îndesat: viciază caracterul cel mai bun. Înveți să pătrunzi în sufletele a tot felul de oameni. Prinzi gust pentru acest du-te-vino. Te transpui în personajele care-ți plac. Orice punct de vedere devine ușor de înțeles. Te lași, supus, în voia unor țeluri străine și le pierzi pentru multă vreme din vedere pe-ale tale proprii. Romanele sunt niște icuri, pe care un actor-scriitor le înfige în personalitatea compactă a cititorilor săi. Cu cât sunt mai bine calculate icul și rezistența, cu atât mai despicată rămâne persoana după lectură. Romanele ar trebui să fie interzise, în interesul statului.

Se căsătorește cu Therese doar pentru că ea pare să fie capabilă să aibă grijă de cărțile sale. În realitate, ea tratează cărțile ca pe un simplu obiect de bucătărie: le curăță cu atenție și le manevrează cu grijă pentru a nu produce vreo pagubă, dar nu poate crea nicio conexiune spirituală cu acestea, la fel cum eu nu simt nicio legătură specială față de farfuria din care am luat prânzul. Obsesia ei este aceia a fetei bătrâne care visează la admirația celor din jur și își dorește să își permită stilul de viață pe care consideră că îl merită. Pentru ea, căsătoria cu Kien este o soluție atât pentru problema virginității ei încă inacte, cât și pentru mijloacele financiare la care visează. Și celelalte personaje pot fi descrise la fel, având o latură pe care oamenii din jur o percep, o modelează după propria anatomie interioară și o consideră reprezentativă pentru ei și o altă latură, total distinctă față de prima, care se centrează pe o obsesie – motorul care le antrenează întreaga existență. Până și fratele celui mai mare sinolog, Georg Kien, psihiatru și dedicat ajutării oamenilor, e construit după aceeași structură. Nici măcar capacitatea sa de empatie și de înțelegere a celor din jur nu îl salvează de la capcana în care cădem toți, aceea de a trăi orbi și de a crede că avem o vedere perfectă.

Poate doar Georg trezește simpatia cititorilor, însă în general personajele sunt cât se poate de grotești și repulsive. Și mai ales, ele nu evoluează. Singura evoluție reală este aceea a nebuniei lui Peter Kien, însă e nedrept să ignorăm nebunia latentă a celorlaltor personaje.

Deși reușește să creeze un cadru aproape suprarealist și o atmosferă mai degrabă întunecată, uneltele folosite de Elias Canetti sunt cele ale realismului, iar ironia subtilă creează scene cât se poate de amuzante prin absurdul lor. Spre final te vei mira că te-ai amuzat atât de copios la niște acte care au dus la o astfel de evoluție a firului narativ.

Însă ceea ce e uimitor este cum autorul de doar 26 de ani dă naștere unui narator ce pare să fie încărcat de înțelepciunea unei vieți pline de experiențe. Deși naratorul nu-și face simțită prezența cu adevărat niciodată, lăsându-și personajele să acționeze singure și existând doar pentru a le dezvălui gândurile și acțiunile, este de înțeles că e un unul rafinat și cu un ochi critic bine dezvoltat.

Dacă la început Peter Kien se temea că va rămâne orb dacă își suprasolicită vederea în continuare, la final ne dăm seama nu doar că a fost orb întotdeauna, ci că suntem cu toții orbi. Ori ce o fi orbia asta?

Orbia este o armă împotriva timpului și a spațiului; existența noastră – o singură, imensă orbie, cu excepția puținului pe care-l aflăm prin simțurile noastre modeste – modeste atât ca esență, cât ca și rază de acțiune. Principiul care domnește în cosmos este orbia. Ea prilejuiește o concomitență a lucrurilor, care ar fi imposibilă dacă ele s-ar vedea reciproc. Ea permite curmarea bruscă a timpului atunci când nu-l mai putem înfrunta. […] Nu există decât un singur mijloc pentru a scăpa de timpul care este o curgere continuă: faptul de a nu-l vedea din când în când îl fărâmă în fragmentele pe care i le cunoaștem.

Christopher Moore – “Mielul: Evanghelia după Biff, tovarășul de joacă al lui Iisus”

Întotdeauna mi-au plăcut cărţile care iau o legendă, o poveste, ori un personaj bine împământate în conştiinţa colectivă şi în istoriile pe care le deprindem încă din copilărie şi care adaptează toate astea pentru a le transforma în altceva – poate fi o reîmprospătare a mesajului, o nouă viziune asupra lui sau ceva nou, care poate fi scandalos pentru unii şi savuros pentru alţii. De asta mi-a plăcut atât de mult Evanghelia după Iisus Hristos a lui Saramago, în care se ascunde revolta autorului în faţa unei figuri divine atât de idealizate şi care urmăreşte umanizarea lui Iisus. 

În romanul lui Moore, tonul este unul care ni se pare cât de poate de cunoscut, este cel pe care îl auzim în gândurile noastre, cel pe care îl întâlnim peste tot în jurul nostru şi nu coincide cu cel pe care ni-l imaginăm ca fiind caracteristic cuiva care a trăit acum 2000 de ani. După ce este readus la viaţă şi primeşte darul limbilor (deşi declară că nicio femeie din viaţa sa nu ar putea spune că nu a avut dintotdeauna acest dar), Biff devine naratorul unei poveşti care încearcă să acopere lipsurile semnificative din celelalte evanghelii. Şi cine ar putea-o face mai bine decât cel mai bun prieten al lui Iisus? Iisus, aţi spune. Dar în timp ce Iisus este ocupat să îşi înţeleagă destinul de mântuitor şi apoi să urmeze drumul care i-a fost hărăzit, Biff vede şi ce se întâmplă în jur: cum reacţionează oamenii, care sunt consecinţele pe care acţiunile mesianice ale lui Iosua le pot avea.

Dar m-am grăbit. Pentru că Iosua (zis Iosi) şi Levi (zis Biff) nu sunt decât doi copii evrei obişnuiţi, iar în primii ani de viaţă Iosi nu se aseamănă mai deloc cu un mântuitor, dacă nu punem la socoteală învierea de şopârle şi cea temporară (cca. 10 minute) a unei bătrâne. Însă citind cartea pare că asişti la un show de stand-up comedy (sau poate sunt eu atât de mare fan încât totul mi se pare un show de stand-up). Dacă n-ar fi obligat de îngerul Raziel să stea închis în camera de hotel, Biff probabil ar face turnee în jurul lumii strângând milioane de oameni la spectacolele sale (poate ăsta a şi fost planul îngerului atunci când i-a dat darul tuturor limbilor şi nu doar pe cel al englezei, pentru a putea scrie evanghelia).

Eu una m-aş duce la show-urile sale. Dar ştiu o tonă de oameni care n-ar face-o. (Mă rog, nu-i ştiu personal, dar înţelegeţi voi.) Oamenii ăia care au citit cartea şi au strâmbat din nas la faptul că Moore îndrăzneşte să aducă vorba de budism şi hinduism, de filosofia confucianistă sau taoistă, de kung fu şi de alte arte marţiale şi să insinueze că nu e creştinismul singura religie care vorbeşte despre bunătare, toleranţă şi acceptare (blasfemie!!!), mai fac câteva comentarii despre lipsa de acurateţe a datelor furnizate în carte şi a atmosferei din majoritatea scenelor care e prea familiară să fie scoasă dintr-o evanghelie, uimiţi că romanul pe care îl citesc chiar e un roman, adică un text de ficţiune în care oricum realitatea e subordonată intenţiei autorului care, şocant, NU e un istoric. Ah, era să uit,  mai sunt aceia care spun că nici nu se compară cu Evanghelia după Iisus a lui Saramago, de parcă ideea întregului roman era să se compare. Ghiciţi ce, nu era! Cei doi autori au cu totul alte intenţii, Saramago satirizează şi critică, în timp ce Moore nu abordează teme la fel de grave, dar asta nu înseamnă că nu are un mesaj la fel de profund. Singura diferenţă e pozitivitatea cu care e transmis.

După ce asistăm la inventarea sarcasmului, suntem martorii primelor sale folosiri şi a perfecţionării acestui instrument care dăinuieşte încă şi e foarte prezent în medie în 50% din conversaţiile pe care le purtăm zilnic (95% în cazul meu, deci nu pot decât să-i mulţumesc lui Biff pentru minunata invenţie). Şi am râs citind cartea asta, am râs în tren primind priviri suspicioase, am râs în metrou bucuroasă că e destul zgomot să nu mă audă nimeni, am râs acasă dorindu-mi să mă audă cineva ca să pot împărtăşi gluma de care tocmai m-am bucurat. Cum ar fi faptul că vocea lui Dumnezeu seamănă cu vocea lui Darth Vader. Dar de ce să povestesc când pot să dau câteva exemple.

Cum ar fi ăsta, când aflăm despre viaţa sexuală a îngerilor:

– Raziel, tu ai echipament?

-Echipament?

-Dotare, măciucă, sculă, pulă – ai aşa ceva?

-Nu, zise îngerul, nedumerit că-mi vine să-l întreb aşa ceva. La ce mi-ar folosi?

-La sex. Îngerii nu fac sex?

-Ei, ba da, dar nu folosim aşa ceva.

-Deci există femei înger şi bărbaţi înger?

-Da.

-Şi faceţi sex cu femeile înger.

-Corect.

-Cu ce faceţi sex?

-Cu femeile înger. Tocmai ţi-am zis.

-Nu, aveţi organ sexual?

-Da.

-Mi-l arăţi?

-Nu-l am la mine.

-A.

Mi-am dat seama că există unele lucruri pe care aş prefera să nu le ştiu.

Sau momentul în care Biff critică evoluţia vârstei medii a populaţiei:

De fapt, faţă de cum era pe vremea mea, peste tot erau neînchipuit de mulţi bătrâni – ei, nu la televizor, dar în rest peste tot. Oameni buni, voi aţi uitat cumva cum se moare? Sau aţi consumat toţi tinerii la televizor, astfel că n-a mai rămas nimic în afară de păr cărunt şi carne zbârcită? Pe vremea mea, dacă văzuseşi patruzeci de veri, era cazul să începi să te gândeşti să faci paşi, ca să laşi loc tinerilor. Dacă rezistai până la cincizeci, bocitoarele începeau să te privească urât când treceau pe lângă tine, ca şi cum ai fi încercat deliberat să le laşi fără obiectul muncii. Tora zice că Moise a apucat o sută douăzeci de ani. Presupun că neamul lui Israel se ţinea după el, să vadă când o să cadă din picioare. Probabil că se făceau pariuri.

Dacă reuşesc să scap de înger, n-o să-mi pot câştiga traiul ca bocitor profesionist dacă voi, ăştia, n-aveţi bunul simţ să muriţi.

Cum rămâne cu diferenţele dintre turismul de astăzi şi cel de acum 2000 de ani?

Era un han de opt târfe, dacă aşa se măsoară hanurile. (Înţeleg că acum hanurile se măsoară în stele. Noi stăm în momentul ăsta într-un han de patru stele. Nu ştiu cum se transformă târfele în stele.) În orice caz, în ziua aceea erau opt târfe în faţa hanului.

Alternarea planurilor e foarte ingenios folosită – planul prezent e foarte amuzant, în timp ce planul poveştii aduce suspansul care vine cu urmărirea drumului lui Iosua. Astfel, ambele planuri sunt aşteptate cu la fel de mult entuziasm de cititor. 

Un ultim lucru ce merită precizat e că romanul nu e total lipsit de acurateţe, pentru că redă destul de fidel viaţa evreilor din acea perioadă şi împrumută scene din evanghelii pe care le dezvoltă în folosul propriei naraţiuni. Asta înseamnă că textul lui Moore nu e nici pe departe lipsit de documentaţie şi că toate nepotrivirile care îi supără pe unii şi fascinează pe alţii sunt făcute în mod deliberat, aşa cum aflăm şi în postfaţa care nu vine ca un îndrumar de lectură, ci ca o explicaţie pe care noi nu am cerut-o, iar ceilalţi n-o vor aprecia. Textul e şi o critică la adresa felului în care aceste legende au fost interpretate de-a lungul timpului pentru a crea din ele, de exemplu, filme de succes (Maria Magdalena, înfăţişată întotdeauna drept prostituată, deşi niciun text biblic nu precizează acest detaliu).

Şi chiar dacă am povestit mai mult despre elementele amuzante din roman, nu putem sări peste cele moralizatoare, profunde – în definitiv, oricât ar fi modificat, Iisus rămâne să predice iubirea şi bunătatea. Pe lângă învăţăturile creştine (îmbogăţite cu altele nonexistente, dar bine formulate), aflăm că nu doar cei care nu-l cunoşteau pe Iisus n-au crezut în el (romanii care l-au crucificat), pentru că nu-i puteau înţelege natura divină. Credinţa e un fenomen foarte complex, ea nu e periclitată doar de necunoaştere, ci şi de cunoaşterea prea amănunţită. Pentru Biff, Iosua este mult prea uman pentru a fi tot ceea ce spune, iar finalul de un tragism comic ne demonstrează asta.

Bret Easton Ellis – “American Psycho”

384 de pagini în mintea unui criminal în serie (sau cel puţin în mintea cuiva care se consideră un criminal în serie). Ce-i drept, cartea ar fi fost de două ori mai scurtă dacă am fi fost scutiţi de toate descrierile minuţioase ale ţinutelor tuturor personajelor, de numele de designeri celebri (probabil, eu am auzit de vreo 5, dar cunoscătorii probabil şi-au putut imagina mult mai bine decât mine adoratele sau criticatele piese vestimentare). La fel, cartea ar fi fost încă şi mai subţire dacă n-am fi fost puşi în faţa unei armate de restaurante, cafenele, baruri şi cluburi, împreună cu toate serviciile oferite de acestea.


..there is an idea of a Patrick Bateman, some kind of abstraction, but there is no real me, only an entity, something illusory, and though I can hide my cold gaze and you can shake my hand and feel flesh gripping yours and maybe you can even sense our lifestyles are probably comparable: I simply am not there.

Da, toate acestea nu aduc nimic în plus acţiunii, însă cu toţii suntem conştienţi de zecile de întrebări pe care ni le-am pus citind cartea. E Patrick Bateman un criminal? Chiar arată atât de bine pe cât spune? E ceva din ceea ce relatează real sau există vreun semn pe care Ellis l-a ascuns foarte bine în fluxul gândurilor aşa-zisului asasin prin care ar trebui să ne dăm seama că totul se întâmplă de fapt în mintea lui?


Is evil something you are? Or is it something you do?

Şi tocmai din această perspectivă ştim că toate detaliile aparent nenecesare nu au rolul de a aduce un plus romanului în sine, ci de a-l înfăţişa pe Bateman, cel care în 50% din timp e îngrijorat că nu arată suficient de bine, că cineva s-a îmbrăcat mai bine decât el, că părul îl face neatrăgător, că cineva are un card cu un design mai interesant decât el sau că nu are rezervare la cel mai bine privit restaurant din oraş. Iar acest personaj atât de atent construit pare să reprezinte o satiră a întregii societăţi, fapt ce face din Ellis un adevărat moralist.

Bateman e poate cel mai caraghios personaj de care am dat vreodată, pentru că nu doar întruchipează cea mai înaltă şi de prost-gust treaptă a snobismului, dar se ia şi deosebit de tare în serios: părerile şi sfaturile sale vestimentare sunt de urmat întotdeauna, iar “recenziile” de muzică pe care îl fac un critic formidabil. Pentru el, bineînţeles.

Dar dacă romanul în sine nu este decât o analiză a lumii interioare a unei persoane în mod evident dereglate mintal, ce este cu adevărat fascinant este reacţia pe care au avut-o oamenii de-a lungul timpului faţă de  American Psycho. Deşi acum a devenit mai degrabă un clasic şi nu iese foarte tare în evidenţă, în 1991, când a fost lansată, această carte a fost cu mult în faţa capacităţii de acceptare a societăţii. Valurile de revoltă cele mai importante au fost din partea grupărilor feministe care considerau că în noul roman al lui Ellis femeile sunt tratate ca nişte obiecte (de parcă există vreun personaj în tot romanul care nu e un simplu obiect). În prefaţa scrisă de Irvine Welsh, acesta se întreabă cum ar fi fost privită cartea dacă ar fi fost scrisă de o femeie. Un strigăt de luptă al femeilor? Eliberarea dintr-o societate patriarhală? Oricât de pro-feminism aş fi, nu pot decât să râd de această interpretare care neglijează faptul că asta e una din puţinele cărţi în care şi bărbaţii au probleme pe care în mod normal le asociem cu femeile. În definitiv, nu lipseşte egalitatea: personajele, atât femei, cât şi bărbaţi, sunt la fel de snobi şi ridicoli.

Mi-ar plăcea să mai scriu câte ceva, dar chiar trebuie să returnez nişte casete video.

Milan Kundera – “Insuportabila uşurătate a fiinţei”

Suntem condamnaţi la uşurătatea fiinţei noastre – nu putem afla niciodată care din alegerile noastre sunt cele bune sau cele mai bune, pentru că nu există niciun simulator al vieţii capabil să ia în calcul toate variabilele necesare şi să decidă pentru noi. Aşadar, trăim întrebându-ne dacă am fi fost mai eficienţi sau mai de succes altfel.

Suntem binecuvântaţi cu uşurătatea fiinţei noastre – nu putem afla niciodată care din alegerile noastre sunt cele bune sau cele mai bune, pentru că nu există niciun simulator al vieţii capabil să ia în calcul toate variabilele necesare şi să decidă pentru noi. Aşadar, nu trebuie să ne preocupăm cu asta. Nu avem nevoie să trăim pentru a genera cea mai bună viaţă, avem nevoie doar să trăim.

The goals we pursue are always veiled. A girl who longs for marriage longs for something she knows nothing about. The boy who hankers after fame has no idea what fame is. The thing that gives our every move its meaning is always totally unknown to us. Sabina was unaware of the goal that lay behind her longing to betray. The unbearable lightness of being – was that the goal?

Cei ce cred în eterna reîntoarcere de care ne vorbeşte Nietzsche îşi asumă teribila responsabilitate de a-şi dedica vieţile unei statistici înfiorătoare doar pentru a computa una singură, ideală (pentru cine?).

Cele două cupluri din centrul Insuportabilei uşurătate a fiinţei sunt construite antitetic: Tomas caută în trupurile sutelor de femei din viaţa sa unicitatea, în timp ce Tereza consideră că aceasta e anihilată de nuditate; Sabina e fascinată de libertatea ce stă în spatele trădării, în timp ce pentru Franz loialitatea e nepreţuită. Dar nu e greu de sesizat că personajele, deşi într-o aparentă opoziţie, au trăsături care nu se exclud – contradicţii greu de reconciliat într-o singură persoană. Personajele sunt un acelaşi model, scindat în patru ipostaze care există în acesta, dar care sunt analizate izolat de data aceasta. Şi cine ar putea fi modelul dacă nu însuşi autorul, a cărui alegere de a scrie la persoana a III-a nu face decât mai interesant jocul de reconstituire a acesui suprapersonaj care le adăposteşte pe toate; în definitiv, un alt Milan Kundera.

But isn’t it true that an author can write only about himself?

Staring impotently across a courtyard, at a loss for what to do; hearing the pertinacious rumbling of one’s own stomach during a moment of love; betraying, yet lacking the will to abandon the glorious path of betrayal; raising one’s fist with the crowds in the Grand March; displaying one’s wit before hidden microphones – I have known all these situations, I have experienced them myself, yet none of them has given rise to the person my curriculum vitae and I represent. The characters in my novels are my own unrealized possibilities. That is why I am equally fond of them all and equally horrified by them. Each one has crossed a border that I myself have circumvented. It is that crossed border (the border beyond which my own “I” ends) which attracts me the most. For beyond that border begins the secret the novel asks about. The novel is not the author’s confession; it is an investigation of human life in the trap the world has become.

Deşi scrisă şi publicată după ce scriitorul părăsise Cehia, regimul comunist din care a ales să plece este un motiv important (şi recurent în majoritatea operelor sale) aici, permiţând o analiză fină a despotismului şi totalitarismului de orice fel, care se manifestă prin mai ales prin kitsch şi manifestaţii zgomotoase, dezmanizante, fie ele pentru sau împotriva regimului.

La fel ca toate cărţile lui Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei nu e o carte cu un ton violent, mesajul ei e plantat cu grijă şi subtilitate în cititorul care crede că nu citeşte decât o carte care descrie despre resemnarea condiţiei umane, ca apoi să se surpindă îndoindu-se de sine, de lume, de adevărul mereu inaccesibil, aflat sub semnul propriei uşurătăţi.