Mitul performanţei româneşti în educaţie – sau despre cum problemele nu dispar dacă le ignori suficient de mult

Cu riscul de a fi repetitivă, o să scriu din nou despre singurul lucru despre care pot să scriu ceva relevant: educația. Și, în definitiv, repetiția e mama învățăturii, nu? Așa că o să le repet celor care dețin funcții și au puterea să modeleze sistemul de învățământ că fac o treabă de rahat până o să rețină, că de înțeles m-am lămurit demult că n-au cum. Pentru că abilitățe lor cognitive sunt atât de reduse, nu au așteptări prea mari nici de la elevi, care reproduc mai mult decât înțeleg și uită mai mult decât învață. Și nu e vina lor. Educația (partea care are loc în mod formal, în instituțiile statului) se concretizează sub forma unei note, un număr care se dovedește de cele mai multe ori irelevant pentru parcursul ulterior al persoanei respective.

Nimic nou, nu? Știm cu toții că ne confruntăm cu un sistem învechit și defect, că o reformă este mai mult decât necesară și că în momentul actual producem mai mulți analfabeți funcționali decât orice altă țară europeană. Așa credeam și eu, că știm toți și că încercăm să facem ceva pentru a schimba asta.

De curând mi-am realizat greșeala și mai ales am realizat că speranțele mele sunt zadarnice în prezent. Nu ne putem aștepta la nicio remediere într-un sistem condus de oameni care nu înțeleg ce e de remediat. Și nu e vorba doar de oamenii din minister, ci de majoritatea oamenilor şi de opinia publică în general. Acestea din urmă sunt uimitor de uşor de manipulat.

Numărul de persoane de peste 30 de ani care înțeleg cât de greșit se face educația în România este infim. Cei care o fac sunt implicați cumva în educație: profesori, părinți, psihologi. Și nu vorbesc despre toți profesorii, părinții sau psihologii, ci de profesorii dedicați, părinții proactivi sau psihologii care sunt specializați în educație sau măcar interesați de subiect. Nu e greu de intuit că nu sunt prea mulți. Restul sunt foarte ușor convinși să creadă în triumful sistemului educațional din România, care e susținut de argumente eronate, dar prezentate foarte convingător:

  1. Rezultatele la olimpiade. Multe articole despre cum România are rezultate uimitoare la olimpiade circulă pe tot internetul. Mă rog, numărul de distribuiri ale postărilor individuale despre olimpici nu e exorbitant și se rezumă la o bulă a oamenilor care au o treabă oarecare în domeniu: alți olimpici, colegi, profesori, presa locală. În schimb, românii sunt convinși că rezultatele sunt excelente, că România e pe podiumul lumii la fiecare olimpiadă, fără a ști că aurul, argintul și bronzul nu sunt echivalentul primelor trei locuri. Nu insist pe asta pentru a diminua reușitele olimpicilor, ar fi foarte ipocrit din partea mea, însă mi se pare un exemplu relevant pentru a ilustra dezinformarea generală care e folosită pentru a crea falsa impresie că nu doar că totul merge cum trebuie în educație, ci că merge aproape prea bine. Ceea ce doar dovedeşte încă o dată că dacă ceva pare prea bun pentru a fi adevărat, probabil nu e.
  2. Românii de la universitățile de top din străinătate, cu rezultate impresionante și mai ales care afirmă cu tărie că studenții români sunt foarte pregătiți în comparație cu cei de alte naționalități, că au o disciplină mult mai bună și sunt mai “rezistenți”. Ceea ce articolele astea nu menționează e că numărul de astfel de studenți e aproape statistic nesemnificativ, iar faptul că ei există e din nou, pură statistică: care erau şansele ca din milioane de studenţi români, să nu fie nimeni cu aceste calităţi? Studenții care ajung la universitățile de top sunt în general studenți de top și rata mare de succes pe care o au are o explicație foarte simplă. A studia într-o universitate din străinătate implică cel puțin o ușoară ieșire din zona de confort, deci e natural ca cei care decid să facă asta să fie din categoria studenților “buni” – asta îi face mai încrezători, deci mai predispuși să își asume riscuri.

Problema cu aceste două argumente ar trebui să fie evidentă (probabil și felul în care le-am formulat eu are o vină pentru asta, dar nu cred că am dat vreodată impresia că vreau să fiu imparțială). Ambele se referă la ceea ce putem numi în mod generic elita elevilor. Știți toate articolele alea despre copiii supradotați și ce ar trebui să facem cu ei? Nu sunt foarte greu de identificat, ei sunt cei pe existența cărora se bazează argumentele menționate. Ei sunt cei despre care profesorii vorbesc atunci când sunt rugați să-și descrie profesia, cei care apar în emisiuni și articole și ale căror poze sunt afișate pe holurile liceelor. Pentru ei profesorii își oferă în mod voluntar timpul, organizând pregătiri în weekend-uri, vacanțe și oricând se găsesc câteva ore libere. Și cine ar putea să spună că e ceva greșit în asta? Cine ar putea să le spună acestor copii că nu merită ceea ce primesc? Nimeni. Pentru că merită. Și dovada e felul în care răspund la ceea ce primesc, felul în care cresc și evoluează (și apoi scriu postări mult prea subiective despre educație pe bloguri fără audiență). Ok. Și restul? Pentru restul traseul educațional este mult mai standardizat (în mod absolut deloc necesar), mai superficial și nu vizează cultivarea calităților și aptitudinilor personale. Cea mai mare parte din eforturi sunt concentrate pe un număr mult prea mic de oameni. Ce mai rămâne nu e suficient nici măcar pentru a-i face pe elevi motivați să învețe și să se dezvolte prin asta (iar singurele soluţii propuse sunt absurde, jenante şi chiar umilitoare pentru elevi – 10 lei/zi dacă nu ai absenţe?), ce să mai vorbim de găsirea de metode eficiente și inovative de transmitere a informației sau de valorificarea intereselor fiecăruia? Nu încerc să-i demonizez pe profesori, pentru că într-un sistem care premiază și valorează atât de mult performanța, este firesc ca ei să se preocupe mai mult de obținerea acesteia. Însă o societate nu se formează și mai ales nu evoluează așa. Suntem obsedați de elitism în timpul școlii, dar ne așteptăm ca odată confruntați cu “viaţa reală”, toţi să fie la fel de eficienţi pe piaţa muncii, să aibă un nivel ridicat de implicare şi simţ civic (care e pomenit doar în treacăt sau deloc în cei 12 ani de şcoală) şi apoi declarăm convinşi că “noile generaţii nu mai sunt ce au fost”. Problema e că generaţiile sunt fix ceea ce au fost, într-o lume în care totul a evoluat. Şi problema asta e adânc înrădăcinată în sistemul de educaţie.

Cu toate astea, alegem să negăm că e un sistem deficitar, pentru că nu părea aşa acum 30 de ani. Discutând despre asta cu un pretins intelectual român de 38 de ani, am primit un răspuns care m-a dezamăgit şi speriat în acelaşi timp: “De ce e nevoie de o reformă în învăţământul românesc? Toată lumea vorbeşte de învăţământul finlandez sau nordic în general, despre reuşitele lui. Dacă dau de un finlandez acum, îl fac în orice domeniu: istorie, geografie, economie.” Ceea ce, în definitiv, e adevărat. Noi încă funcţionăm în principal pe bază de memorie, într-o lume în care informaţia e atât de uşor accesibilă încât o memorie bună nu mai e un avantaj real. Avantajul acum e abilitatea de a prelucra informaţia, de a o conecta cu alte date şi de a crea un produs nou: o idee, o soluţie, un rezultat al unui proces cognitiv valoros mai ales prin unicitate, originalitate. Ceea ce nu se testează pe nicăieri, nici la bac, nici la teste, nici măcar la olimpiade până la un anumit nivel (naţional spre internaţional). Aşadar, argumentul cu finlandezul nu e doar irelevant, ci şi foarte trist şi ilustrativ pentru mentalitatea generală cu privire la conceptul de educaţie în sine.

Singurii care înţeleg în mod organic şi prin experienţă sunt tinerii, care par să nu aibă niciun cuvânt de spus în felul în care sunt educaţi ei înşişi. O problemă nu poate fi rezolvată înainte de a-i recunoaşte existenţa şi de a o înţelege din toate unghiurile. Noi încă suntem la stadiul în care încercăm să ne autoconvingem că ea nici măcar nu există.

Ceea ce vreau să spun e de fapt mult mai simplu decât toată această lungă înşiruire de cuvinte. Mă întreb doar când își vor da seama oamenii că rezultatele elevilor supradotați nu sunt reprezentative pentru nivelul educației din România și nu pot fi considerate succese ale sistemului de învățământ românesc, ci cazuri individuale în care pasiunea elevului, susținută sau nu de un profesor dedicat, s-a manifestat din timp și a reprezentat o busolă pentru acesta, ajutându-l să se dezvolte într-un mod care acum creează un articol care dă bine într-un ziar ce vrea să pară că se preocupă de ecucaţie, fără a şti de fapt ce e educaţia.

Nu cred că va veni vreo soluţie prea curând, până când generaţiile astea blamate şi defăimate (mai ales de adulţii frustraţi că ei înşişi n-au reuşit să schimbe nimic şi decid că e mai uşor să găsească vinovaţi) vor avea posibilitatea să demonstreze ceea ce pot, când sugestiile lor nu vor mai fi ignorate, ci ei vor fi cei care vor lua deciziile, care îşi vor aminti cum au fost reprimaţi şi minimizaţi şi vor avea grijă să nu facă la fel.

Comunismul a fost o lovitură grea pentru dezvoltarea României şi încă lucrează din umbră, prin oamenii care au fost condiţionaţi să aibă un sistem de valori şi o mentalitate care nu se mai potrivesc cu actualitatea. Dincolo de foamete şi frică, comunismul a însemnat limitarea libertăţii românilor, închiderea dezvoltării lor intelectuale într-o cutie din care doar cei care nu au trăit niciodată în el pot ieşi în totalitate. Din păcate, nici ei nu o fac întotdeauna, pentru că e greu sau chiar imposibil să creşti un copil liber când amintirea Securităţii încă îţi dă fiori.

P.S.: Există câteva cuvinte pe care le-am scris cu italic. De top, elită. Am ales să fac asta, pentru că nu cred în ele, pentru că mi se pare o clasificare deficitară, care nu poate lua în calcul toate atributele relevante. Dar asta e deja temă pentru un alt articol.

Cele 50 de frustrări despre sistemul educaţional din România descătuşate

Ăsta va fi un articol mai puțin legat de tema principală a blogului meu, dar foarte important pentru mine, așa că n-am să-l las deoparte.

Acum câteva luni, după proba de limba şi literatura română de la bacalaureat, un elev – să-i spunem Gigel, ca în problemele de informatică – din liceul meu (acum fostul meu liceu, dar nu îmi place cum sună asta), care se întâmplă să fie preşedintele Consiliului Judeţean al Elevilor, a postat un mesaj prin care le ura succes celor care urmau să susţină examenul a doua zi. Bineînţeles, nu o să scriu o postare despre un mesaj de încurajare, deci el nu conţinea doar atât. Mesajul conţinea părerea lui Gigel cu privire la bacalaureat, iar urarea de la final era o ironie susţinută de conţinutul mesajului. Vorbea despre cum titulatura de „examen al maturităţii” este mai mult decât greşită, pentru că testează doar în mică măsură calităţile pe care cineva le dobândeşte înainte să fie considerat matur şi în mult mai mare măsură memoria de scurtă durată sau disperarea de a obţine o notă bună, „onorabilă”, chiar şi fără a acumula reuşite personale care să justifice de ce suntem atât de mândri de un număr. Postarea e mai jos.

I se spune “examenul maturității”.. De ce? Te maturizează? Esti un om matur după ce îl dai? Nu am să înțeleg niciodată.

Te învață că trebuie să tocești 4 ani și să memorezi cât mai multe pentru o notă care e posibil să te ajute puțin sau să nu te ajute deloc. O notă care “cică” face diferența între gradele sociale de astăzi.

Dacă viitorul tău stă într-o foaie de hârtie și un număr, atunci trăiești în țara greșită. Poate de asta te maturizează, poate pentru că îți deschide ochii.

PS: un antreprenor de succes este unul și cu BAC și fără.

Succes mâine!

Au reacţionat mulţi profesori de liceu care predau diverse materii, consternaţi, revoltaţi, acuzându-l pe tânăr că nu înţelege care e menirea educaţiei şi chiar aducând contraargumente care nu urmăreau să contrazică raţionamentul postării, ci erau simple atacuri la adresa persoanei din spatele postării. Cu toţii ştim că atunci când începi să-l ataci pe Gigel şi nu argumentele lui Gigel, recunoşti că eşti înfrânt şi că Gigel are dreptate.

Nu am spus nimic atunci nu pentru că aveam altă părere decât acum, ci pentru că mi s-a părut un subiect mult prea important pentru a fi dezbătut în comentarii pe Facebook, aşa că mi-am promis că voi găsi timp să vorbesc mai mult despre asta. Iar acum, odată cu începerea școlii, cred că e momentul potrivit.

Nu pretind că ştiu tot ceea ce ţine de sistemul de învăţământ din România, sunt departe de asta, nu cunosc măsurile adminstrative ce trebuie luate în fiecare zi, nu cunosc procesul prin care se decide programa, cum se hotărăşte dacă cineva e potrivit să predea sau nu şi nici cum se aleg metodele de verificare a nivelului elevilor. Cu toate astea, cred că ştiu tot ceea ce e nevoie pentru a înţelege mai bine decât probabil jumătate din funcţionarii care se ocupă de toate astea cum ar trebui să stea treaba de fapt. Atunci când elaborezi planul după care să funcţioneze sistemul de învăţământ al unei ţări, nu trebuie să porneşti analizând care sunt dotările din şcoli (luând-o aşa, unele şcoli ar trebui să se desfiinţeze) sau care este stilul a 90% din profesorii care activează (te-ai gândit vreodată că poate ei greşesc dictând 45 de minute din cele 50 alocate orei?), nici calculând bugetul pe care îl ai pentru educaţie (după ce tai banii pe care îi aloci ariilor din care ai mai mult de câştigat pe termen scurt şi deci îţi conferă o reputaţie mai bună), ca mai apoi să încropeşti ceva pe care elevii să-l înghită chiar dacă e mai mult amar decât dulce. E tocmai pe dos şi aici nu ne prindem noi. Trebuie să analizezi nevoile elevilor, lucrurile pe care ei trebuie să le ştie, să le înţeleagă şi să le aplice pentru a fi oameni compleţi, pentru a fi oameni care pot să-şi creeze propria fericire şi nu simple produse gata de ştampilat şi expediat la o facultate din ţară sau din străinătate. După ce obţii rezultatul acestei analize, celelalte elemente trebuie adaptate – şcolile trebuie să primească materialele necesare, profesorii antrenamentul potrivit, iar educaţia, bugetul pe care-l merită de fapt.

Am avut norocul să învăţ într-un liceu în care aproape toţi profesorii sunt conştienţi de lucrurile pe care tocmai le-am expus. Şi dacă în generală discuţiile pe tema asta erau rare, în liceu ele aproape că nu conteneau. De cele mai multe ori nu plecau de la noi, elevii, ci de la profesorii care ştiau că oricât de mult s-ar strădui, sistemul de învăţământ nu e construit pentru a răspunde nevoilor elevilor decât până la un anumit punct. ( Ce-i drept, există profesori captivi în propria lor bulă, convinşi că totul merge ca pe roate, doar pentru că notele la examene sunt satisfăcătoare, precum şi profesori cărora nu le pasă de fapt de ce înseamnă cu adevărat educaţie. Eu am întâlnit câţiva din prima categorie şi niciunul din cea de-a doua, însă ştiu că ei există. )

Cum rămâne cu ora de fizică în care 90% din experimentele pe care le poţi face într-un laborator obişnuit de liceu sunt aceleaşi pe care le poţi face şi în propria cameră?

Cum rămâne cu faptul că în prima oră de chimie elevii află cum „chimia e peste tot”, iar după ultima oră rămân doar cu noţiuni mai apropiate de abstract, decât de real? Pasiunea mea pentru chimie mi-a dat şansa să înţeleg mai mult de atât, dar mi-a permis şi să întâlnesc profesori din toată ţara, măcinaţi de aceeaşi nemulţumire iscată de o programă care transformă chimia în ceva ce nu este, într-un Krampus al ştiinţelor şi un rău necesar pentru cei care visează să devină medici.

Însă postarea în cauză nu se referea la orele de ştiinţe, pentru că deşi nu sunt abordate aşa cum ne-am dori, sunt studiate prin înţelegere, plin aplicarea unor principii şi operaţii logico-matematice.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie.

Imaginaţi-vă o oră de română a unor elevi de clasa a 12-a. Profesoara intră în clasă. La fel ca întotdeauna, mâinile ei nu sunt goale. E profesor de limba română şi part-time inspiră elevi, le recomandă cărţi mişto şi încearcă să schimbe măcar la ora ei felul în care se desfăşoară educaţia (sau să fie invers?). Astăzi are cu ea un număr din Dilema Veche şi alte două cărţi. Le propune elevilor să discute pe tema abordată într-un articol din Dilema, citeşte unele citate, câţiva elevi răspund provocării ei, dezbat, profesoara zâmbeşte, aşa şi-ar dori să decurgă fiecare oră. 10 minute trec astfel, după care o voce intervine, vizibil iritată de ce am descris până acum: putem vorbi acum de ceva ce ne este folositor pentru bac?. Se înţelege deja că se discută despre subiectele II şi III, în care sunt testate cunoştinţele de teorie literară ale elevilor. Scenariul e trist, mai ales că nu e un simplu exerciţiu de imaginaţie, ci o situaţie reală, care arată cum elevii par a fi roboţi ce îşi concentrează atenţia pe un singur lucru: promovarea bacului şi admiterea la facultate. Profesoara nu mai vorbeşte despre cele două romane pe care voia să le recomande, în ochii ei se citeşte dorinţa de a face ceva pentru cei în faţa cărora stă şi regretul neputinţei. Întotdeauna s-a simţit datoare să facă mai mult decât e indicat în programă, să demonstreze că există mai mulţi autori, mai multe cărţi, mai multe idei gata să fie descoperite, explorate, îmbrăţişate. Ea este profesoara mea, persoana pe care am îndrăgit-o cel mai tare în tot liceul şi pe care am văzut-o de cele mai multe ori dărâmată, chiar dacă nu dura mai mult de câteva secunde până să se redreseze, atunci când viziunile ei idilice despre şcoala ideală erau spulberate de ignoranţa unei programe rigide şi a unui examen care, aşa cum spunea şi Gigel, se concretizează într-o notă care poate fi sau nu relevantă pentru tine ca individ sau pentru alegerile tale ulterioare. Nu cred că elevii ar trebui să fie nevoiţi să citească fragmente întregi de critică literară pentru a atinge un obiectiv impus de alţii. Cred că elevii ar trebui să aibă posibilitatea să facă asta, dacă sunt pasionaţi de hermeneutică sau dacă simt că îi ajută să pătrundă în profunzimea unei lecturi. Dar cred că oricine ar trebui să poată citi o carte şi să se raporteze cumva la ea, subiectiv sau obiectiv, să interiorizeze mesajul textului şi să emită propria părere despre aceasta – nu în 60 de rânduri, nu în 40 de rânduri, ci în oricât simte nevoia, pentru că e mai mult de absurd să evaluăm valoarea unei păreri pe baza lungimii ei. Şi asta se poate petrece cu toate romanele şi nuvelele şi povestirile şi poeziile scrise vreodată, nu doar cu cele 20 de texte pe care trebuie să le studieze elevii în mod obligatoriu, deşi au trecut aproape 50 de ani de la publicarea celui mai recent dintre acestea.

Din prisma asta ar trebui înţeleasă postarea cu pricina, ea nu e un afront la adresa menirii educaţiei sau a interesului profesorilor pentru ca această menire să fie atinsă. Scopul nu era acela de a crea două tabere, cea a elevilor şi cea a profesorilor, pentru că un astfel de sistem de învăţământ scindat nu poate evolua. Cele două tabere îşi aud una alteia vocile, însă acestea sunt distorsionate, interpretate prost. Dacă s-ar asculta fără dorinţa de a combate, ci de a înţelege, ar vedea că îşi doresc acelaşi lucru şi ar putea să colaboreze pentru a-l obţine. În schimb, alegem să aruncăm cu noroi în cel care îndrăzneşte să vorbească, să exprime o părere. Nu astfel se face educaţia.

Ceea ce este, totuşi, puţin sketchy este P.S.-ul, pe care prefer să-l privesc ca pe o ironie (şi sper din suflet că asta şi e). Ok, există oameni de succes fără BAC. De acord. Indiferent cum ai defini succesul, există oameni de succes fără BAC.

Totuşi, ceva îmi spune că succesul din această postare se referă tot la un număr. Nu e o notă de data asta, ci o sumă. Dacă valoarea ta ca persoană stă în suma de bani câştigată lunar, atunci, crede-mă, nu ţara e de vină, ci sistemul tău de valori. Dacă succesul se măsoară în fericire, sunt capabilă să admit că există mulţi oameni fericiţi care n-au reuşit să-şi ia BAC-ul sau care nici măcar nu au încercat. Probabil pot să găsesc alte zeci de unităţi de măsură pentru succes şi câte 100 de oameni gata să jure pentru fiecare unitate că este cea absolută. Probabil că toţi ar greşi, de asemenea. Succesul nu e uşor de exprimat şi nici nu cred că e problema cheie.

Dacă există antreprenori de succes fără BAC, sunt destul de sigură că nu există cercetători de succes fără BAC. Şi asta ce înseamnă? În fond, nu însemană nimic, nu e niciun fel de corelaţie reală, dar ştim că o corelaţie fictivă poate fi extrapolată din orice. Dacă prima parte poate fi folosită pentru a argumenta inutilitatea acestui examen, cea de-a doua poate fi folosită pentru a susţine necesitatea lui. Paradox? Nu. În fond, ambele utilizări sunt greşite, dar au în general efectul scontat asupra cititorului, atunci când sunt puse în contextul potrivit.

Dacă nu era suficient de clar, postarea lui Gigel a fost doar un pretext pentru ca eu să vorbesc despre ceva ce m-a afectat în mod direct timp de 12 ani şi care va continua să mă afecteze în mod indirect toată viaţa – sistemul de învăţământ din România. Cred că aş fi putut rezuma părerea mea mult mai simplu:

Literatura şi chimia sunt cele două mari pasiuni ale mele. Le-am întâlnit în şcoală, asta aşa e. Dar nu în timpul orelor de curs şi nici nu le-am cultivat acolo. Pograma şcolară nu prevede aşa ceva şi nici nu lasă timp pentru asta. În concluzie, ar trebui să-mi schimb pasiunile, căci programa nu poate greşi, nu?