Salman Rushdie – “Casa Golden”

În lumea iubitorilor de carte, a celor care au văzut totul şi ştiu că totul e permis, posibil şi foarte probabil să se întâmple, există totuşi o interdicţie sau cel puţin o frază a cărei pronunţie te poate propulsa direct pe lista neagră: Filmul a fost mai bun decât cartea. Salman Rushdie vrea ca cititorii lui să nu-şi piardă vremea cu astfel de conflicte triviale, scriind o carte-film, pentru că de data asta, naratorul nu e un scriitor, ci un regizor în devenire, nu-şi scrie povestea, ci o transpune în scenariu de film. În fond, cele două sunt acelaşi lucru, mijloacele utilizate sunt altele.

Şi, inevitabil, pretutindeni erau cărţi, cărţi ca o boală ce infesta toate cotloanele căminului nostru jerpelit şi fericit. Am devenit scriitor, căci ce altceva aş fi putut face cu asemenea înaintaşi, şi poate că am ales filmele în loc de romane sau biografii pentru că am ştiut că nu mă pot pune cu bătrânii.

De altfel, autorul se poate lăuda cu alegerile personajelor-narator în cărţile sale, reuşind să convingă că nimeni altcineva n-ar fi putut reda povestea mai bine. În Pământul de sub tălpile ei, aflăm povestea de la cel care şi-a petrecut toată viaţa privind-o din umbră pe Vina, personajul principal, fiind îndrăgostit în tăcere de ea. În Copiii din miez de noapte, naratorul nu ar putea fi altul decât Saleem Sinai, cel care poate citit gândurile oamenilor, oferind aşadar cea mai completă viziune. În noul roman al lui Salman Rushdie, Casa Golden, René pătrunde în viaţa familiei Golden şi în casa de aur a împăratului Nero dorindu-şi doar să afle care sunt secretele celor patru bărbaţi , ascunse sub tot atâtea nume romane, însă sfârşeşte prin a cerceta o poveste cu accente din The Godfather care nu e cu adevărat finalizată prin venirea lor în New York, ci care încă se strecoară prin noua viaţă a personajelor sale.

Ca întotdeauna însă, Salman Rushdie nu se rezumă la a scrie un roman cu un fir narativ şi o mână de personaje care să constituie o lume pur fictivă care, în mod absolut întâmplător, să coincidă prin câteva repere spaţiale sau temporale cu ceva din lumea reală. El nu scrie pentru cei care folosesc binecunoscuta (şi clişeica) afirmaţie: citesc pentru a evada din realitate. Nu, dimpotrivă, nici nu se poate imagina făcând asta. Un roman scris de el e ca o călătorie – plătită în timp multe gânduri ulterioare – către miezul realităţii, acel loc care nu poate fi definit prin coordonate geografice, dar în care realitatea e cea mai densă, în care frământările ei sunt cele mai intense, în care sunt ridicate probleme controversate, fără nevoia de a menaja, precum identitatea sexuală, tulburările de spectru autist sau alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii din 2016 şi factorii care au declanşat rezultatul terifiant, care l-au făcut pe Joker preşedinte – asociaţie care m-a făcut să îmi regret anterioara simpatie pentru personajul negativ cu păr verde de la DC.

Uneori personajele negative înving şi-atunci ce poţi face când lumea în care crezi se dovedeşte a fi o lună de hârtie şi răsare o planetă întunecată care spune, Nu, eu sunt lumea? Cum mai poţi trăi printre compatrioţi când nu ştii care dintre ei se numără printre cele şaizeci şi ceva de milioane care au adus oroarea la putere, când nu ştii care dintre ei se numără printre cele nouăzeci şi ceva de milioane care au ridicat din umeri şi au stat acasă sau când semenii tăi americani îţi spun că a şti lucruri e o chestie elitisă, iar ei urăsc elitele, or, tu n-ai avut niciodată altceva în afară de intelect şi ai fost crescut să crezi în frumuseţea cunoaşterii, nu în prostia aia, cunoaşterea înseamnă putere, ci cunoaşterea înseamnă frumuseţe, iar apoi toate astea – educaţia, arta, muzica, filmul – devin un motiv să fii detestat şi din Spiritus Mundi se iveşte o creatură ce se târăşte spre Washington DC ca să se nască acolo.

Fie că e vorba de viaţa ca fuga de trecut, ca neacceptarea prezentului sau ca spaima de ambele, în final, Casa Golden nu lasă să se vadă decât mişcarea învolburată a vieţii.

Julio Cortázar – “Şotron”

Şotron nu e un roman. E o colecţie de romane (dar nu aşa cum arhiva e o colecţie de documente şi nici aşa cum un cimitir e o colecţie de cadavre), romane care se întrepătrund, care se intersectează în anumite puncte, care îşi unesc drumurile sau care şi le separă pe măsură ce lectorul face alegeri – pentru că cititorul devine, fie că vrea sau nu, parte activă a procesului creaţiei.

Însă cele mai importante – oricât de subiectiv ar fi acest concept – două romane sunt cele propuse de autor în îndrumarul de lectură. Primul e un roman puţin atipic, dar digerabil,cu personaje bizare, dar fascinante, chiar dacă imposibil de înţeles în mod absolut, înţelegerea lor porneşte dintr-un punct şi se termină într-un altul, dincolo de care ele sunt libere să acţioneze fără a fi constrânse de aşteptările cititorilor. Cel de-al doilea este un roman care îl respinge pe primul şi de fapt întreaga categorie pe care o reprezintă primul, devine un roman despre roman şi despre literatură în general (căci literatura cea mai mişto este cea care vorbeşte despre sine, aşa cum cele mai interesante lucruri la oameni sunt acelea care dezvăluie ceva despre ei înşişi), un roman în care vocea scriitorului se face auzită prin cea a scriitorului Morelli.

Morelli pare convins că, dacă scriitorul continuă să se supună limbajului pe care i l-au vândut odată cu hainele de pe ei, cu numele și cu botezul și cu naționalitatea, opera lui nu va mai avea decât valoare estetică, valoare pe care bătrânul pare a o disprețui tot mai mult. Într-unul din pasaje e destul de explicit: după părerea lui, nimic nu poate fi denunțat dacă se face dinăuntrul sistemului căruia îi aparține ceea ce trebuia denunțat. A scrie împotriva capitalismului cu bagajul mental și vocabularul care provin din capitalism e o pierdere de timp. Se vor obține poate rezultate istorice, cum e marxismul și orice poftești tu, dar acel Yonder nu înseamnă chiar istorie, Yonder-ul e ca vârfurile degetelor care ies la suprafața apelor istoriei, căutând ceva de care să se prindă.

Cele 155 de capitole sunt structurate în trei “seturi” De partea cealaltă, De partea aceasta, Din alte părți, liantul fiind personajul principal, Horacio Oliveira, ce o caută, o găseşte şi o pierde neîncetat pe Maga, în timp ce lupta pe care o poartă este alta, e lupta cu teama irosirii, dorinţa de găsire a unui absolut prin prisma căruia viaţa să capete sens. Pe Oliveira nu îl întâlnim decât în cea de-a treia parte ca adevărat actant. În rest, el e mai degrabă cel care observă şi care mai apoi analizează, emite ipoteze şi idei inserate fie ca monologuri interioare, fie ca replici în dialogurile filosofice purtate adesea în cadrul Clubului. În cea de-a treia parte, personajul este subjugat de potenţialitatea eşecului, iar acţiunile lui sunt doar dorinţa disperată de a evita asta. (Din perspectiva asta, romanul poate deveni un material cinematografic valoros pentru cei care au Shutter Island pe lista favoritelor. ) El poate fi un nebun sau un geniu neînţeles sau doar reprezentarea esenţializată a condiţiei umane, prinsă între atracţia către absolut şi împământarea inevitabilă în relativ.

Şi ce e absolutul şi unde îl caută Oliveira şi unde ar trebui să îl căutăm în general?

“Da, poate iubirea, însă această otherness ne ţine doar cât durează legătura cu o femeie şi, pe deasupra, numai în ce o priveşte pe ea. În adâncul nostru nu există otherness, abia de se face simţită plăcuta togetherness. Sigur, tot e ceva”. Iubire, ceremonie ontologizantă, dătătoare de viaţă. Şi din pricina asta îi trecea acum prin minte ceva ce ar fi trebuit poate să-i fi trecut la început: “Fără a se poseda pe sine, nimeni nu putea poseda o altă fiinţă, şi cine oare se poseda pe sine cu adevărat? Cine se cunoştea pe sine, cine cunoştea singurătatea absolută pe care o presupune faptul de a nu putea pune preţ nici pe propria ta tovărăşie, de a trebui să te duci la cinema sau la bordel sau acasă la nişte prieteni, ori să te dedici unei profesii care te acaparează sau căsătoriei pentru ca măcar să fii singur-printre-ceilalţi?” Astfel, în chip paradoxal, culmea singurătăţii ducea la culmea spiritului gregar, la iluzia nesfârşită a însoţirii cu o altă fiinţă, la omul singur în salonul cu oglinzi şi ecouri. Însă oameni ca el şi mulţi alţii, care se accepau pe sine (sau care se respingeau, dar o făceau cunoscându-se îndeaproape) intrau în paradoxul cel mai groaznic, cel de a se afla, poate, la marginea cunoaşterii altei fiinţe şi de a nu mai putea înainta niciun pas. Adevărata cunoaştere a altei fiinţe, alcătuită din legături delicate, din înţelegeri minunate cu lumea, nu se putea înfăptui dintr-o singură direcţie, mâinii întinse trebuia să-i răspundă altă mână, din afară, de dincolo.

Aşa cum Şotron nu se rezumă la a fi un singur roman, nici romanul nu se rezumă la a fi un singur tip de şotron – el este toate varietăţile de şotron, chiar dacă vorbim de variante arhicunoscute, de variante inventate de un singur grup de copii din faţa unui bloc izolat sau de varianta pe care fiecare poate să o creeze. Pentru că, în definitiv, e vorba de un joc, iar elementul cheie rămâne, indiscutabil, jucătorul.

Diana Adamek – “Dulcea poveste a tristului elefant”

Întotdeauna ajungem în locul unde suntem aşteptaţi.

Şi Roro o face, pe parcursul unei călătorii care îl face să semene cu un erou de basm, traversând toate etapele pe care teoreticienii acestei specii le-au diferenţiat şi explicat. Însă eroul nostru e mistuit (sau cel puţin eu am fost pe tot percursul lecturii) de o singurătate nimicitoare, de absenţele ce se succed fără a-l întrerupe din traseul său şi de o căutare care nu e niciodată exprimată complet, e sugerată şi constituie motivul întregii acţiuni, deşi rămâne ascunsă de un mister nedezlegat. El urmează drumul acelui elefant legendar la care mama sa a râvnit – fără justificare, dar şi fără odihnă. Născut din dragostea a doi oameni şi din atingerea deloc blândă a unui elefant, înzestrat cu darul aproape vrăjitoresc al pregătirii de dulciuri desăvârşite de la unchiul său, Roro trece prin toate probele pe care le presupune traseul iniţiatic, chiar dacă aceasta înseamnă să nu-şi mai vadă prietenii niciodată: destinul său este altul şi el nu-i poate rezista, mânat de amintiri pe care le are fără să le fi trăit, o “memorie de elefant” sinonimă mai degrabă cu o memorie colectivă, de la trecutul celor trei surori sfârşite de aspiraţiile lor, până la un viitor întrevăzut dar neasimilat în totalitate.

Uneori, noaptea, nevăzută de nimeni, mă aventurez până aproape de pavilionul unde unul pictează, iar celălalt spune istorii, aşa şoptesc slujitorii, sperând să-l întâlnesc pe o potecă şi să-l mint că am greşit drumul, iar el să nu creadă în minciunile astea şi să înţeleagă. Nu mă tem să-i văd chipul şi nici pielea atât de urât încreţită, ci sufletul lui de cneaz însingurat aş vrea să-l ating. Nu-mi mai e frică de nimic altceva, decât de el, decât de mine.

E un text care curge şi chiar dacă are fluctuaţii, nu are discontinuităţi, nu are un tragism tulburător şi furtunos, ci o tristeţe resemnată, uniformă – dureroasă. În pasta epică s-au aglomerat toate poveştile prin şi peste care trece  Roro şi nimic nu e de prisos, nimic nu dă impresia că ar fi trebuit trecut cu vederea, pentru că totul accentuează condiţia protagonistului  care este mai puţin definit de pielea sa arsă şi urâtă de care se sperie oamenii decât de acel petic de piele curată de pe frunte, un sărut de fluture care întârzie să-şi ia zborul.

Nu trebuie neglijată nici latura istorică a romanului, vorbind despre evenimente ale secolului al XVI-lea, descrise însă doar ca elemente de fundal ale unei alte istorii, pe care cronicile obişnuite ar ignora-o, căci este lipsită de valoare documentară.

Însă poate cea mai ingenioasă caracteristică e construcţia intertextuală  cu romanul lui José Saramago, Călătoria elefantului. Din punctul ăsta de vedere, Dulcea poveste a tristului elefant devine o altă poveste despre povestit şi despre poveşti în general:

Ce ai să spui despre toate astea, José, tu care încă mai scrii, deşi toate s-au sfârşit, în cartea ta despre drumuri? Aş zice, răspunde bărbatul, zâmbind din nou, fiindcă astfel a făcut întotdeauna, că aşa a trecut, cu multă dulceaţă şi tot atâta tristeţe, un elefant prin lume.

“Aşa să crească iarba pe noi” – Augustin Cupşa

Fiind copil al anilor 2000, toate informaţiile pe care le am despre comunism vin pe cale indirectă şi oricât empatizez cu persoanele care mi le împărtăşesc, nu consider că am interiorizat vreodată cu adevărat această experienţă. Pentru că mi se pare mai degrabă distopică şi suprarealistă, n-am putut niciodată să mi-o imaginez cu adevărat, la fel cum nu am înţeles niciodată complet transformarea prin care a trecut societatea în prioada post-comunistă. Chiar dacă e o istorie de acum 20-30 de ani, faptul că este istorie m-a făcut automat să consider că nu mă poate afecta – deşi ştiu că nu e aşa.

Romanul lui Augustin Cupşa spune o poveste special pentru cei aflaţi în situaţia mea, pentru că nu pare să vorbească despre asta. Din datele din carte reuşim să deducem că ne aflăm la periferia unei Craiove a anilor ’90, dar conflictele principale nu sunt cele aşteptate, ale oamenilor mari care duc lupta pentru supravieţuire. Lupta este a copiilor, conduşi de cei mai puternici şi mai ales de cei care dau dovadă de pricepere pe terenul de fotbal, copii pentru care Italia e un pământ al făgăduinţei din care oamenii se întorc cu bani, maşini şi saci de haine, dar care îţi este complet inaccesibil când nu ai nici măcar vârsta necesară să-ţi faci buletin, copii care prind coţofene pentru bani fără a înţelege de fapt la ce sunt acestea folosite. E o poveste care capătă accente dramatice, fiind povestită din perspectiva copilului şi care are scene care o fac potrivită pentru o ecranizare.

Vocea naratorului-personaj, aşa-numitul Pisică, e vocea unui copil aflat în faţa unei lumi parcă în plin proces de deformare, în timp ce de la el se aşteaptă tocmai opusul – formarea, maturizarea. E cazul tuturor copiilor din roman. Şi asta se concretizează într-o serie de revolte minore: să dai drumul păsărilor prinse de ceilalţi băieţi şi să rezişti cu mândrie loviturilor primite ca pedeapsă, să umpli de sânge un membru al grupului tău care a făcut ceva nepotrivit sau să loveşti un bătrân.

N-am mai zis nimic. El ştia atât de multe, iar eu bâjbâiam. Bâjbâiam ca Tavi al lui Tuică noaptea, pe drumul dintre Brescia şi Chiaviche, doar că sper mine nu venea un singur tren, ci două pe aceeaşi linie. Din spate goneau lucrurile din urmă, de care voiam să mă scap, aşa că trebuia să grăbesc pasul, dar dacă făceam asta, însemna să alerg fix spre celelalte din faţă, şi pe astea nu mă prea grăbeam să le descopăr. Inevitabil, unul m-ar fi lovit, aşa că cel mai bun lucru era să sar de pe şine. Iar de sărit puteam să sar, dar după aia, de abia după aia începea greul.

Oricât de clişeice mi se par în general descrierile nostalgice cu privire la copilărie, fragmentul de mai sus e o metaforă cât de poate de precisă: copilăria e locul ăla atemporal în care nu prea contează trecutul, iar viitorul e încă îndepărtat şi nu întotdeauna conştientizat. Copilăria se termină când ieşi din spaţiul ăsta nedefinit şi dai de greul realităţii, odată cu fraza Buletinul ţi-l eliberează în cinci zile lucrătoare, în regim normal.

Ioana Bradea – “Înalt este numele tău”

Cine ar fi crezut vreodată că un roman de 94 de pagini poate spune atât de multe? Scriitura celui mai recent roman al Ioanei Bradea, Înalt este numele tău, este foarte densă, fără a da însă impresia că ceva e în plus. Iar lectura are mai multe interpretări, de la cea istorică, la cea simbolică sau spirituală, dacă nu chiar religioasă – căci romanul îi este adresat lui Dumnezeu. Deci nu e un roman nişat pe o singură categorie de cititori.

Fiecare dintre patru părţi este un monolog (!?) adresat unui personaj distinct de către o voce narativă care rămâne omniscientă, dar termenul de voce e mai potrivit decât niciodată. Cititorul nu mai are senzaţia că ascultă o simplă poveste relatată de cineva, ci devine pe rând fiecare din cele patru personaje, luând cunoştinţă de alterităţile lumii descrise, o lume desacralizată, pe care simpla invocare a numelui divin nu o poate salva.

Salvarea există însă, îmbrăcând forma memoriei, căci toate personajele se raportează într-un fel sau altul la aceasta. Personajele care deschid şi închid romanul, scribul cetăţii şi arhitectul italian fac parte din procesul memoriei prin abilităţile creatoare, în timp ce personajele din a doua şi a treia parte sunt cele care îşi pot găsi liniştea în aceasta. Povestea Margaretei înfăţişează căutarea sa neîncetată pentru a-l găsi pe acela care i-a fost predestinat, fiind o un fir comun pentru toate celelalte planuri, în timp ce Maria, personajul din cea de-a treia parte este mai degrabă o victimă, îngropată de vie după ce înfăptuieşte un act dezonorant şi aspru pedepsit de societate. Pentru ele existenţa romanului este vitală, căci este singura lor formă de supravieţuire.

Mai ștergi cu pana câte un cuvânt nepotrivit sau, enervat deodată, mototolești foaia cumpărată pe bani grei de negustorii tăi tocmai din târgurile venețiene și o arunci cât colo și te întinzi spre altă coală, pe care te străduiești din nou să aranjezi istoria cum se cuvine, să așterni aici toate faptele cetății – uneori sângeroase, păcătoase ori nerușinate, alteori glorioase și pline de surprize, uneori preschimbate în incredibile fapte de arme înălțate spre slava lui Dumnezeu, alteori pătate de impostori, curve și soldați idioți – oricum or fi fost, este destinul tău să ilustrezi, poate chiar să îndrepți și, în cele din urmă, să făurești respirația atât de zbuciumată a cetății ce-i învăluie între mrejele ei de păianjen chiar și pe descreierații ăștia care admiră înspăimântați, la câțiva pași de tine, cum taie gâdele căpățâna ungurului cu un singur ochi…

Legătura dintre creaţie şi Dumnezeu este pregnantă la autoare, cea dintâi fiind o cetate a cărei existenţă trebuie să fie certificată de cel din urmă, în timp ce creatorului nu-i rămâne decât să devină una cu cele două, unindu-le pentru totdeauna.

De-acum poate să vină şi episcopul să-şi slujească odată Sfânta Liturghie şi să sfârşească întreaga construcţie, căci tu, dezlipindu-ţi uşor degetele de balustrada de piatră a balconului, eşti pregătit de zbor, doar o clipă te mai întrebi, înainte – dacă numele lui este înalt… De-acum şi tu, mare şi îndeajuns de puternic fiind, poţi să învălui catedrala într-un abur sfînt şi suflînd peste ea, în zbor, s-o aduci negreşit la viaţă, doar ca s-o urmăreşti apoi cu priviri înceţoşate, zdrobit într-o baltă de sînge fără sens, cum îşi strînge poalele aproape cu braţe lungi, gata să-ţi întoarcă spatele, şi, aruncîndu-ţi peste umărul pietros un surîs, o ultimă privire trufaşă care străpunge aerul uscat, să-şi ia picioarele-n spinare şi să părăsească pentru totdeauna această cetate uitată de rege şi

Am primit cartea cadou de la profa aia cool de care nu m-am ferit să vorbesc nici în celelalte recenzii, alături de mesajul m-am gândit că ai vrea să încerci şi altceva. N-am înţeles prea bine ce este acel altceva, căci nu sunt chiar străină de literatura română contemporană (chiar dacă am câteva lipsuri), însă acum înţeleg. E un roman atipic, ca scriitură şi ca temă. Iar după titlu, n-ar fi fost un roman pe care să-l fi luat în mod voluntar  de pe raftul vreunei librării, dat fiind că prefer să nu-mi îngreunez existenţa cu texte cu tematică religioasă. Cu toţii judecăm din când în când o carte după titlu (căci dacă aş fi judecat-o după copertă, aş fi fost cucerită cu siguranţă).

Acum înţeleg de ce e altceva, dar câteodată altceva e ceea ce cauţi şi

Boris Pasternak – “Doctor Jivago”

Lista mea de crush-uri literare nu e impresionant de lungă, însă ceea ce e impresionant e procentul de personaje ruseşti care o alcătuiesc. În capul listei e prinţul Mîşkin al lui Dostoievski şi recent l-am adăugat listei pe Ilia din Imago. Cea mai nouă achiziţie este însă Iuri Jivago, poetul medic al Rusiei bolşevice, individualitatea care refuză să se lase supusă de un sistem ce urmăreşte depersonalizarea.

Poate că romanul ne dă câteva triunghiuri amoroase, poate că Lara este femeia ideală, angelică şi pasională în acelaşi timp, în timp ce Tonia este iubirea care se sacrifică pentru a obţine liniştea căminului, iar Marina este doar amăgirea după ce recuperarea oricăreia dintre celelalte două devine imposibilă. Şi poate că insensibilitatea mea nu mi-a permis să receptez acest roman drept o poveste de dragoste. Deşi am găsi firească implicarea dragostei în firul narativ, pentru că ea nu poate fi separată niciodată de realitate, iar aceasta să rămână încă verosimilă, am considerat această componentă doar un element de decor, un detaliu pe fundalul romanului. Şi nu susţin că am dreptate, probabil se găsesc destule voci care mă pot contrazice.

Dacă am reuşit să nu-l citesc ca pe un roman de dragoste, mi-a fost imposibil să nu-l citesc ca pe un roman despre condiţia umană, strivită de atrocităţile unei maşinării care vrea să o sărăcească de ceea ce îi e esenţial: de propria voce, gândire şi sensibilitate. Greşeala doctorului Jivago în această nouă societate nu este legată de pregătirea sa profesională, ci de încăpăţânarea de a-şi păstra spiritul liber, neatins de noua ordine socială – o lume decadentă, lipsită de profunzime sau păreri proprii.

Există un oarecare stil comunist. Nu sunt prea mulţi oameni cărora li se potriveşte. Dar nimeni nu încalcă atât de făţiş această manieră de viaţă şi gândire ca dumneavoastră, Iuri Andreevici. Sunteţi o batjocură la adresa acestei lumi, sunteţi jignirea ei.

Profesia de medic nu îl împiedică să manifeste un spirit artistic dezvoltat, poate mai sensibil la tot ceea ce îl înconjoară din cauza absenţei părinţilor , cugetările sale despre artă fiind adevărate manifestri ale scriitorului în roman, pentru că nu e greu de ghicit că Iuri nu este decât o proiecţie a lui Boris Pasternak.

Vechea mea idee că arta nu e denumirea unei categorii sau a unui domeniu, care acoperă o infinitate de noţiuni şi fenomene ramificate, ci că, dimpotrivă, e ceva îngust şi concentrat, numele unui principiu care intră în compoziţia operei de artă, denumirea forţei utilizate în aceasta sau a adevărului pus la lumină. Niciodată arta nu mi s-a părut obiectul formei, nici cealaltă faţă a ei, ci mai degrabă o parte tainică şi ascunsă a conţinutului. Pentru mine toate acestea sunt clare ca lumina zilei, le simt cu toate fibrele, dar cum aş putea exprima această idee?

Operele vorbesc prin multe: prin teme, situaţii, subiecte, eroi. Dar cel mai mult vorbesc prin prezenţa artei conţinute în ele. Prezenţa artei în paginile romanului Crimă şi pedeapsă cutremură mai profund decât crima lui Raskolnikov.

Carte care vorbeşte despre Rusia din prima jumătate a secolului XX, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, publicată în Italia pentru că reprezenta un afront la adresa URSS-ului, nu se poate contesta caracterul ei istoric şi adevărurile pe care le dezvăuie despre realitatea acelei perioade.

În zilele noastre au devenit foarte frecvente formele microscopice de hemoragie cardiacă. Nu toate sunt mortale. În unele cazuri oamenii rămân în viaţă. Aceasta e boala cea mai nouă a contemporaneităţii. Cred că e de natură morală. Celor mai mulţi dintre noi ni se pretinde o duplicitate permanentă, transformată în sistem. Este imposibil ca, fără urmări pentru sănătate, să te manifeşti altfel decât simţi, să te umileşti faţă de ceea ce îţi repugnă, să te bucuri de ceea ce te face nefericit. Sistemul nostru nervos nu-i o vorbă goală, nu-i o ficţiune. El este corpul fizic alcătuit din ţesuturi fibroase. Sufletul nostru ocupă un loc în spaţiu şi este amplasat în noi, precum dinţii din gură. Nu poate fi siluit la nesfârşit fără urmări grave. Mi-a fost greu să ascult povestirea ta despre deportare, Innokenti, despre felul cum, în acest timp, ai crescut ca om şi te-ai reeducat. E ca şi cum un cal ar povesti cum s-ar dresa singuri la circ.

Dincolo de conţinutul romanului, scriitura este una impecabilă. Pentru cei obişnuiţi să sară peste pasajele descriptive, cele din Doctor Jivago vor fi o surpriză, nu doar prin expresivitatea aproape muzicală şi prin combinaţiile neobişnuite de cuvinte, ci mai ales prin dinamismul lor, e o descrere care te ia de mână şi te duce în frigul Siberiei fără să îţi vină să opui vreo rezistenţă – metoda folosită e fascinaţia.

Este un roman cu care oamenii care cred mai mult decât în orice în idei se vor identifica, în timp ce restul îl vor privi mai degrabă ca pe o tragedie de nerepetat. Şi un roman care vorbeşte singur despre sine, în care personajele se autocaracterizează inconştient când urmăresc doar să discute:

Căci numai în cărţile proaste oamenii se împart în două tabere, care nu au nimic în comun între ele. Însă în realitate, totul se amestecă! Ce om de nimic trebuie să fii ca să joci în viaţă un singur rol şi să ocupi un singur loc în societate, să însemni unul şi acelaşi lucru!

 

Mario Vargas Llosa – “Oraşul şi câinii”

Tocmai ce terminasem de citit Memoriile unei fete cuminţi ale lui Simone de Beauvoir şi n-am putut să nu fiu uimită de coincidenţă: cele două părţi ale romanului Oraşul şi câinii au ca motto câte un citat din Jean-Paul Sartre, respectiv Paul Nizan, ambii făcând parte din cercul de apropiaţi ai autoarei menţionate. Am trecut însă uşor peste această surpriză, căci romanul mi-a cerut să îmi eliberez mintea de orice mi-ar fi fost inutil lecturii.

Viaţa la Academia Militară Leoncio Prado e de o duritate căruia nu îi supravieţuiesc cei mai slabi dintre cadeţi. Şi această duritate nu e născută din programul mult prea strict, nici din exigenţa superiorilor sau a profesorilor, adevăratele demonstraţii de putere se dau între cadeţi, regulile instituţiei sunt sfidate fără excepţie, fie că e vorba de consumul de tutun şi alcool, de jocuri de cărţi sau de furtul subiectelor, toate aceste abateri fiind trecute cu discreţie sub un cod al tăcerii de care nimeni nu bănuieşte. În cei trei ani de studiu cadeţii trec de la stadiul de câine, supus violenţelor anilor mai mari, la stadiul de asupritori. Iar cei care nu reuşesc să se adapteze suferă fizic din agresivitatea colegilor, dar mai ales psihic, din izolarea pe care cele două zile de weekend când pot părăsi incinta academiei nu reuşesc să o anuleze, chiar dacă ele aduc dulcea alinare a dragostei.

Deşi violenţa e cea care vorbeşte cel mai bine printre cadeţi, aceştia par să aibă anumite principii pe care uneori se dovedeşte că e mai benefic să nu le urmeze.

-Dar cazul lui e diferit, a spus el, cu o voce aspră, articulând cuvintele cu greutate. Nu-i acelaşi lucru, domnule locotenent. Ceilalţi m-au trădat doar din laşitate. El voia să-l răzbune pe Sclav. E un turnător, iar lucrul ăsta e totdeauna jalnic la un bărbat; dar el avea de răzbunat un prieten, nu vedeţi diferenţa, domnule locotenent?

Cele cinci voci narative, dintre care patru aparţin unor personaje (pe care eu le-am considerat trei până spre finalul romanului), oferă un insight în viziunea autorului, sau cel puţin viziunea pe care vrea să o transmită prin acest roman. Personajele nu sunt reduse la faptele lor, nici la nişte explicaţii pur raţionale şi obiective, ci capătă rotunjime psihologică, capătă un trecut, acest roman nu e un proces juridic şi nici nu oferă vreo sentinţă. Scopul nu este acela de a judeca personajele, ci de a le înţelege. Iar prin faptul că avem acces la gândurile lor, nu e vorba doar de înţelegere. La întrebarea de ce? ne poate răspunde orice autor cât de cât omniscient. Însă fiecare personaj îşi creează propria formulă identificabilă dinainte de a fi precizată în mod explicit, răspunzându-ne şi la întrebarea ce?

Substratul atobiografic al romanului este foarte puternic, povestea lui Llosa suprapunându-se în multe aspecte cu cele ale personajelor sale, deşi Poetul este cel mai aproape de un alter-ego al său. Publicarea romanului chiar a stârnit controverse, deoarece ar fi însemnat o defăimare la adresa Academiei Militare Leoncio Prado din Lima, la care a fost înscris autorul. Şi nu e de mirare că directorii instituţiei au privit astfel textul, pentru se critică în mod evident dorinţa de a păstra imaginea instituţiei intactă, chiar dacă aceasta presupune sacrificiul dreptăţii şi muşamalizarea adevărului.

Eşti îndrăgostit lulea. Când eu m-am îndrăgostit prima oară, eram cam de vârsta ta, dar nu iubeam aşa de tare. Dragostea e tare păcătoasă. Te tâmpeşti şi nu te mai ocupi de tine însuţi. Lucrurile îşi schimbă sensul şi eşti în stare să faci cele mai mari prostii şi să te nenoroceşti într-un minut pentru tot restul vieţii. Asta, pentru bărbaţi. Femeile, nu, pentru că sunt foarte şmechere, se îndrăgostesc doar când le convine. Dacă un bărbat nu le bagă în seamă, le trece dragostea şi caută altul. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Deşi Oraşul şi câinii e departe de a fi un roman de dragoste, mobilul acţiunii rămâne însă dragostea – inseparabilă de orice înseamnă viaţă.

 

Salman Rushdie – “Copiii din miez de noapte”

Ca toate poveştile de dragoste din viaţea mea, eu şi scrisul lui Salman Rushdie am început foarte prost, dar apoi ne-am îndrăgostit iremediabil. Şi nu e de mirare, pentru că am debutat citind Luka şi Focul Vieţii şi restul volumelor legate de acest titlu. Dezamăgită fiind de asemănarea puţin exagerată cu Poveste fără sfârşit, am fost adusă în actuala etapă a relaţiei noastre de Pământul de sub tălpile ei. S-ar putea spune că am revenit cu picioarele pe pământ.

Iar Copiii din miez de noapte n-a făcut decât să ne consolideze relaţia. Şi acest roman m-a dus cu gândul la un altul pe care îl iubesc (şi e destul de evident că vorbesc despre Toba de tinichea), dar această asemănare nu m-a făcut decât mai dedicată lecturii. Ce-i drept, plănuiesc să îl recitesc, pentru că, deşi m-am ţinut destul de bine de firul naraţiunii, multe detalii de ordin cultural şi istoric au fost de multe ori prea mult pentru mine sau cel puţin prea mult pentru o primă lectură.

Copiii născuţi odată cu declararea independenţei Indiei – în prima oră de la acest eveniment – nu sunt copii obişnuiţi, ei posedă abilităţi speciale (de la revoluţionare până la pur şi simplu bizare) şi, în fond, nu pot să fie definiţi ca simple individualităţi, ei sunt revendicaţi de India, de un popor întreg pe care îl reprezintă. În număr de 1001, doar doi sunt născuţi chiar în clipa declarării independenţei. Schimbaţi la naştere şi posedând cele mai de seamă abilităţi, Shiva şi Saleem sunt protagoniştii romanului. Cel din urmă este chiar naratorul, care a dovedit în cele aproape 600 de pagini că poate vorbi despre sine şi fără intermediari (chiar şi când sau mai ales când e vorba de evenimente la care nu a fost prezent).

Cine şi ce sunt? Răspuns: sunt suma a tot ce s-a întâmplat înaintea mea, a tot ce am fost, văzut şi făcut, a tot ce mi s-a făcut. Sunt orice lucru şi orice fiinţă a căror existenţă în lume au afectat şi au fost afectate de existenţa mea. Sunt tot ce se întâmplă după ce am plecat şi nu s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi venit. Şi să nu credeţi că reprezint un caz excepţional: fiecare “eu”, fiecare dintre cei peste şase sute de milioane câţi există la ora actuală, conţine o multitudine asemănătoare. Repet pentru ultima oară: ca să mă înţelegeţi, trebuie să înghiţiţi o întreagă lume.

Complexitatea romanului e dată de informaţiile de natură istorică şi culturală furnizate, ce reprezintă cadrul pentru o poveste de-a dreptul fabuloasă (ca acţiune sau număr de personaje, de exemplu).

Deşi istoria Indiei îmi e doar vag cunoscută, crizele pe care aseastă ţară le confruntă nu sunt diferite de cele care apar din cele mai vechi timpuri pe tot globul şi de aceea caracteristicile lor nu sunt particulare. Şi mi-am amintit citind acest roman că cea mai sigură cale de a suprima un popor, o identitate este aceea de a-i lua dreptul la speranţă.

Ce e mai rău ca vergelele de fier, gratiile şi lumânările lipite de piele? Ce întrece în cruzime smulgerea unghiilor şi înfometarea? Dau la iveală cea mai fină şi mai delicată glumă a Văduvei: în loc să ne tortureze, ne-a lăsat să sperăm. Ceea ce înseamnă că exista ceva – ba nu, mai mult decât ceva: cel mai frumos lucru din lume! – de care ne putea deposeda. Şi în foarte scurt timp o să trebuiască să desciu cum ne-a tăiat macaroana.

Ectomia (din greacă, presupun): adică o tăiere. La care medicina adaugă o serie de prefixe: apendectomie, mastectomie, amigdalectomie, trompectomie, vasectomie, histerectomie. Saleem ar vrea să doneze un alt articol, absolut fără nici o pretenţie materială, în folosul acestui catalog al extirpărilor; totuşi, e vorba de un termen care aparţine istoriei, chiar dacă este – a fost – implicată şi medicina. E vorba de sperectomie: retezarea sau secătuirea speranţei.

La fel ca Oskar Matzerath, Saleem Sinai simte nevoia de a relata în scris experienţele sale, o ultimă încercare de a-şi ajuta patria aşa cum visa încă din copilărie. Deposedat de abilităţile sale sau ajuns în punctul în care acestea îi sunt prea puţin de folos, ultima sa “super-putere” este cuvântul.

Michel Houellebecq – “Supunere”

Scrierea unui roman cum e Supunere  a însemnat asumarea unor riscuri din partea autorului şi, aşa cum era de aşteptat, a stârnit numeroase controverse, scriitorul fiind acuzat de atitudine discriminatorie şi islamofobie. Autorul îl încadrează în genul political fiction, înfăţişând un scenariu distopic care generează comparaţii cu George Orwell şi Aldous Huxley.

Da, romanul surprinde o viitoare islamizare a Franţei în 2022, dar este prea puţin relevantă ideologia pe care a ales-o în postura dominantă – putea foarte bine să nu aleagă Frăţia Musulmană, ci Flat Earth Society, dar scenariul ar fi părut mai degrabă căzut în absurd. Romanul e tulburător pentru că sună credibil şi pentru că vorbeşte despre un potenţial viitor (căci cel real are şanse foarte mari să nu arate deloc aşa) cu scopul de a caracteriza prezentul. Suntem noi predispuşi la a ne supune, dacă această supunere vine la pachet cu o situaţie socială şi financiară stabilă şi avantajoasă, chiar dacă se opune presupuselor noastre principii?

Personajul lui Houellebecq este profesor de literatură la Sorbona, având teza de doctorat despre Joris-Karl Huysmans, un mizantrop desăvârşit care nu reuşeşte să se realizeze cu adevărat pe niciun plan (lipsa pe care o resimte cel mai tare este însă cea din planul sexual, unde nu se poate adapta unei vieţi de cuplu).

Este martorul mai degrabă pasiv al islamizării statului în care locuieşte, priveşte cum Sorbona este transformată în universitate musulmană şi acceptă să fie pensionat. În ciuda studiilor universitare, nu acţionează diferit de cetăţeanul de rând: deschide subiectul situaţiei politice ori de câte ori este ocazia, dar în definitiv nu face decât să se conformeze noii conduceri.

Houellebecq abordează trecător şi tema religiei şi mai ales a felului în care este abordată aceasta de oameni, cetăţeni ai diferitelor state.

Problema e că, a continuat el, majoritatea oamenilor îşi duc viaţa fără să fie frământaţi de astfel de gânduri, care li se par excesiv de filosofice; le vin în minte doar atunci când se confruntă cu o dramă – o boală gravă, moartea unui apropiat. Mă rog, aşa stau lucrurile în Occident, pentru că, oriunde altundeva în lume, în numele acestor idei, fiinţele umane mor şi omoară, duc războaie sângeroase, şi asta încă de la începuturile omenirii: oamenii se luptă pentru probele metafizice, iar nu pentru nişte puncte de creştere, nici pentru împărţirea terenurilor de vânătoare.

Şi adevărul cel mai usturător despre personaj este faptul că nu se dă în lături de la identificarea cu principiile acesteia. De un misoginism moderat încă de la începutul romanului, nu se simte deloc revoltat de noua poziţie a femeii în societate, singurul lucru care îl supără e noua vestimentaţie a acesteia şi lipsa companiei feminine de la anumite întruniri.

În mod vădit, simpla voinţă de a trăi nu era suficientă ca să rezist în faţa sumei de dureri şi de necazuri care jalonează viaţa unui occidental mediu. Eram incapabil să trăiesc pentru mine, şi atunci pentru cine altcineva să trăiesc? Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta, pe oameni nu-i consideram fraţii mei, şi cu atât mai puţin pe cei care constituiau o fracţiune restrânsă a omenirii, bunăoară cea pe care o alcătuiau compatrioţii mei ori foştii mei colegi. Totuşi, într-un sens supărător, mă vedeam silit să recunosc că aceşti oameni erau semenii mei, însă tocmai această asemănare mă împingea să fug de ei; era nevoie de o femeie – conform soluţiei clasice, experimentate; o femeie este desigur umană, dar reprezintă un tip uşor diferit de umanitate, conferă vieţii un anume parfum exotic.

Iar problema sa poate să fie foarte uşor rezolvată de acceptarea unei vieţi musulmane şi de îmbrăţişarea poligamiei.

Şi n-aş avea nimic de regretat. Aşa îşi sfârşeşte personajul-narator relatarea. Este el vocea noastră, a tuturor, gata să acceptăm orice formă de supunere în schimbul unor privilegii rentabile?

Horia Ursu – “Asediul Vienei”

Scriu asta dintr-o gară, așa că e de înțeles de ce și povestea acestei cărți începe tot într-o gară. Asemănările încetează aici însă, căci cele două gări nu doar că sunt diferite, ci și separate de un drum de 549 de km de cale ferată. Nu pot să nu mă opresc de fiecare dată în fața tonomatelor de cărți din gări. Chiar dacă cel puțin 24 din cele 25 sunt de o calitate îndoielnică, există șansa ca a 25-a carte să fie o surpriză, un diamant strecurat în urma unei erori acolo. Așa am ajuns să citesc Dans grotesc de Aldous Huxley și tot așa am ajuns în posesia romanului lui Horia Ursu.

Asediul Vienei pare a fi stenografia unui serial: sezoanele sunt cele zece capitole, iar episoadele sunt subcapitolele. Acestea din urmă nu au nume, ci număr de ordine. De aceea este de multe ori greu să ții pasul cu ritmul romanului, cu personajele numeroase și pe care uneori trebuie să le intuiești, deoarece nu sunt numite decât mai târziu.

Toate aceste piese de puzzle sunt necesare pentru alcătuirea imaginii unei țări ce se recuperează după criza comunistă. Unii oameni pleacă, alții rămân în țară, având visul nestrămutat al Vienei ca pământ al făgăduinței.

Adevărul e însă altul, dar aceasta nu este o carte despre adevărul istoric, ci despre adevărul fiecărui individ, nu se vrea a fi o cronică, avem destule studii care să ateste faptele. Romanul e un mecanism de eliberare a unor frustrări îndelung refulate de un popor întreg de-a lungul deceniilor. Și cum altfel dacă nu prin umorul atât de caracteristic poporului în cauză?

Ce păcat că odată cu căderea Comunismului nu a căzut peste noi și aurul din care acesta era făcut! Ne-am fi plătit înainte toate creditele externe și ne-ar mai fi rămas ceva pentru consumul casnic, căci numai din salarii și pensii ai putea trăi recent doar o zi pe lună, restul zilelor pierzându-se printre calcule și socoteli de tot felul, care mai de care mai năstrușnice. Așa se explică și numărul mare de olimpici români matematicieni plecați în State.

Niciunde în lume matematica nu este mai aproape de viață ca la noi. La noi, matematica e viață, iar viața poezie și, dacă matematicienii pleacă, poeții rămân ca să cânte în versuri amare plecarea matematicienilor.

Cine a spus că suntem un popor vegetal? Suntem un popor de matematicieni nomazi și, parțial, de poeți sedentari, care se adună o dată pe an în jurul bradului de Crăciun, mirați și înfricoșați în același timp, ca troienii în jurul darului blestemat al aheilor. În urechile lor răsună de fiecare dată același strigăt de mercato: Un porc! Regatul meu pentru un porc!

Comunism cu majusculă. Ca o entitate distinctă, neinstaurată de oameni și pe care aceștia nu o pot controla. Comunism este numele uraganului care a zguduit Europa de Est, iar pagubele sunt unele pentru care nu suntem pregătiți. Pentru cele materiale se poate întocmi un plan de redresare, dar cum rămâne cu cele pshice, accentuate de șocul contactului cu o nouă lume?

Globalizarea, noua față a relațiilor internaționale, totul capătă o nouă formă în rândurile lui Horia Ursu. Singurul risc real al citirii acestui roman este acela de a fi atât de sedus de ironia fină utilizată până în punctul neglijării mesajului.

-Se-ndeasă și frigul. De unde vine atâta frig?

-Parcă poți să știu? Avem relații cu atâtea state că nici nu mai știi care de pă unde ie.

-Pe vremea mea, știam una și bună: frigul vine de la…

-S-a schimbat vremile, tataie. Acuma poa’ să vină de oriunde, că suntem liberi.

-Da’ noi suntem o țară mică. Unde intră atâta frig?

-O parte intră în țară, o parte intră în noi…

Eliberarea de comunism aduce în România o libertate ce vine ca o ușurare, dar se stabilește ca o povară – inutilă dacă nu se profită de ea.

Tot libertate are în sfârșit și cuvântul folosit de Horia Ursu, care îl folosește cu rafinamentul unui scriitor, dar îl simte cu spiritul moștenirii românești din care cu toții am învățat că lucrurile serioase sunt materialul celor mai bune glume.