Mitul performanţei româneşti în educaţie – sau despre cum problemele nu dispar dacă le ignori suficient de mult

Cu riscul de a fi repetitivă, o să scriu din nou despre singurul lucru despre care pot să scriu ceva relevant: educația. Și, în definitiv, repetiția e mama învățăturii, nu? Așa că o să le repet celor care dețin funcții și au puterea să modeleze sistemul de învățământ că fac o treabă de rahat până o să rețină, că de înțeles m-am lămurit demult că n-au cum. Pentru că abilitățe lor cognitive sunt atât de reduse, nu au așteptări prea mari nici de la elevi, care reproduc mai mult decât înțeleg și uită mai mult decât învață. Și nu e vina lor. Educația (partea care are loc în mod formal, în instituțiile statului) se concretizează sub forma unei note, un număr care se dovedește de cele mai multe ori irelevant pentru parcursul ulterior al persoanei respective.

Nimic nou, nu? Știm cu toții că ne confruntăm cu un sistem învechit și defect, că o reformă este mai mult decât necesară și că în momentul actual producem mai mulți analfabeți funcționali decât orice altă țară europeană. Așa credeam și eu, că știm toți și că încercăm să facem ceva pentru a schimba asta.

De curând mi-am realizat greșeala și mai ales am realizat că speranțele mele sunt zadarnice în prezent. Nu ne putem aștepta la nicio remediere într-un sistem condus de oameni care nu înțeleg ce e de remediat. Și nu e vorba doar de oamenii din minister, ci de majoritatea oamenilor şi de opinia publică în general. Acestea din urmă sunt uimitor de uşor de manipulat.

Numărul de persoane de peste 30 de ani care înțeleg cât de greșit se face educația în România este infim. Cei care o fac sunt implicați cumva în educație: profesori, părinți, psihologi. Și nu vorbesc despre toți profesorii, părinții sau psihologii, ci de profesorii dedicați, părinții proactivi sau psihologii care sunt specializați în educație sau măcar interesați de subiect. Nu e greu de intuit că nu sunt prea mulți. Restul sunt foarte ușor convinși să creadă în triumful sistemului educațional din România, care e susținut de argumente eronate, dar prezentate foarte convingător:

  1. Rezultatele la olimpiade. Multe articole despre cum România are rezultate uimitoare la olimpiade circulă pe tot internetul. Mă rog, numărul de distribuiri ale postărilor individuale despre olimpici nu e exorbitant și se rezumă la o bulă a oamenilor care au o treabă oarecare în domeniu: alți olimpici, colegi, profesori, presa locală. În schimb, românii sunt convinși că rezultatele sunt excelente, că România e pe podiumul lumii la fiecare olimpiadă, fără a ști că aurul, argintul și bronzul nu sunt echivalentul primelor trei locuri. Nu insist pe asta pentru a diminua reușitele olimpicilor, ar fi foarte ipocrit din partea mea, însă mi se pare un exemplu relevant pentru a ilustra dezinformarea generală care e folosită pentru a crea falsa impresie că nu doar că totul merge cum trebuie în educație, ci că merge aproape prea bine. Ceea ce doar dovedeşte încă o dată că dacă ceva pare prea bun pentru a fi adevărat, probabil nu e.
  2. Românii de la universitățile de top din străinătate, cu rezultate impresionante și mai ales care afirmă cu tărie că studenții români sunt foarte pregătiți în comparație cu cei de alte naționalități, că au o disciplină mult mai bună și sunt mai “rezistenți”. Ceea ce articolele astea nu menționează e că numărul de astfel de studenți e aproape statistic nesemnificativ, iar faptul că ei există e din nou, pură statistică: care erau şansele ca din milioane de studenţi români, să nu fie nimeni cu aceste calităţi? Studenții care ajung la universitățile de top sunt în general studenți de top și rata mare de succes pe care o au are o explicație foarte simplă. A studia într-o universitate din străinătate implică cel puțin o ușoară ieșire din zona de confort, deci e natural ca cei care decid să facă asta să fie din categoria studenților “buni” – asta îi face mai încrezători, deci mai predispuși să își asume riscuri.

Problema cu aceste două argumente ar trebui să fie evidentă (probabil și felul în care le-am formulat eu are o vină pentru asta, dar nu cred că am dat vreodată impresia că vreau să fiu imparțială). Ambele se referă la ceea ce putem numi în mod generic elita elevilor. Știți toate articolele alea despre copiii supradotați și ce ar trebui să facem cu ei? Nu sunt foarte greu de identificat, ei sunt cei pe existența cărora se bazează argumentele menționate. Ei sunt cei despre care profesorii vorbesc atunci când sunt rugați să-și descrie profesia, cei care apar în emisiuni și articole și ale căror poze sunt afișate pe holurile liceelor. Pentru ei profesorii își oferă în mod voluntar timpul, organizând pregătiri în weekend-uri, vacanțe și oricând se găsesc câteva ore libere. Și cine ar putea să spună că e ceva greșit în asta? Cine ar putea să le spună acestor copii că nu merită ceea ce primesc? Nimeni. Pentru că merită. Și dovada e felul în care răspund la ceea ce primesc, felul în care cresc și evoluează (și apoi scriu postări mult prea subiective despre educație pe bloguri fără audiență). Ok. Și restul? Pentru restul traseul educațional este mult mai standardizat (în mod absolut deloc necesar), mai superficial și nu vizează cultivarea calităților și aptitudinilor personale. Cea mai mare parte din eforturi sunt concentrate pe un număr mult prea mic de oameni. Ce mai rămâne nu e suficient nici măcar pentru a-i face pe elevi motivați să învețe și să se dezvolte prin asta (iar singurele soluţii propuse sunt absurde, jenante şi chiar umilitoare pentru elevi – 10 lei/zi dacă nu ai absenţe?), ce să mai vorbim de găsirea de metode eficiente și inovative de transmitere a informației sau de valorificarea intereselor fiecăruia? Nu încerc să-i demonizez pe profesori, pentru că într-un sistem care premiază și valorează atât de mult performanța, este firesc ca ei să se preocupe mai mult de obținerea acesteia. Însă o societate nu se formează și mai ales nu evoluează așa. Suntem obsedați de elitism în timpul școlii, dar ne așteptăm ca odată confruntați cu “viaţa reală”, toţi să fie la fel de eficienţi pe piaţa muncii, să aibă un nivel ridicat de implicare şi simţ civic (care e pomenit doar în treacăt sau deloc în cei 12 ani de şcoală) şi apoi declarăm convinşi că “noile generaţii nu mai sunt ce au fost”. Problema e că generaţiile sunt fix ceea ce au fost, într-o lume în care totul a evoluat. Şi problema asta e adânc înrădăcinată în sistemul de educaţie.

Cu toate astea, alegem să negăm că e un sistem deficitar, pentru că nu părea aşa acum 30 de ani. Discutând despre asta cu un pretins intelectual român de 38 de ani, am primit un răspuns care m-a dezamăgit şi speriat în acelaşi timp: “De ce e nevoie de o reformă în învăţământul românesc? Toată lumea vorbeşte de învăţământul finlandez sau nordic în general, despre reuşitele lui. Dacă dau de un finlandez acum, îl fac în orice domeniu: istorie, geografie, economie.” Ceea ce, în definitiv, e adevărat. Noi încă funcţionăm în principal pe bază de memorie, într-o lume în care informaţia e atât de uşor accesibilă încât o memorie bună nu mai e un avantaj real. Avantajul acum e abilitatea de a prelucra informaţia, de a o conecta cu alte date şi de a crea un produs nou: o idee, o soluţie, un rezultat al unui proces cognitiv valoros mai ales prin unicitate, originalitate. Ceea ce nu se testează pe nicăieri, nici la bac, nici la teste, nici măcar la olimpiade până la un anumit nivel (naţional spre internaţional). Aşadar, argumentul cu finlandezul nu e doar irelevant, ci şi foarte trist şi ilustrativ pentru mentalitatea generală cu privire la conceptul de educaţie în sine.

Singurii care înţeleg în mod organic şi prin experienţă sunt tinerii, care par să nu aibă niciun cuvânt de spus în felul în care sunt educaţi ei înşişi. O problemă nu poate fi rezolvată înainte de a-i recunoaşte existenţa şi de a o înţelege din toate unghiurile. Noi încă suntem la stadiul în care încercăm să ne autoconvingem că ea nici măcar nu există.

Ceea ce vreau să spun e de fapt mult mai simplu decât toată această lungă înşiruire de cuvinte. Mă întreb doar când își vor da seama oamenii că rezultatele elevilor supradotați nu sunt reprezentative pentru nivelul educației din România și nu pot fi considerate succese ale sistemului de învățământ românesc, ci cazuri individuale în care pasiunea elevului, susținută sau nu de un profesor dedicat, s-a manifestat din timp și a reprezentat o busolă pentru acesta, ajutându-l să se dezvolte într-un mod care acum creează un articol care dă bine într-un ziar ce vrea să pară că se preocupă de ecucaţie, fără a şti de fapt ce e educaţia.

Nu cred că va veni vreo soluţie prea curând, până când generaţiile astea blamate şi defăimate (mai ales de adulţii frustraţi că ei înşişi n-au reuşit să schimbe nimic şi decid că e mai uşor să găsească vinovaţi) vor avea posibilitatea să demonstreze ceea ce pot, când sugestiile lor nu vor mai fi ignorate, ci ei vor fi cei care vor lua deciziile, care îşi vor aminti cum au fost reprimaţi şi minimizaţi şi vor avea grijă să nu facă la fel.

Comunismul a fost o lovitură grea pentru dezvoltarea României şi încă lucrează din umbră, prin oamenii care au fost condiţionaţi să aibă un sistem de valori şi o mentalitate care nu se mai potrivesc cu actualitatea. Dincolo de foamete şi frică, comunismul a însemnat limitarea libertăţii românilor, închiderea dezvoltării lor intelectuale într-o cutie din care doar cei care nu au trăit niciodată în el pot ieşi în totalitate. Din păcate, nici ei nu o fac întotdeauna, pentru că e greu sau chiar imposibil să creşti un copil liber când amintirea Securităţii încă îţi dă fiori.

P.S.: Există câteva cuvinte pe care le-am scris cu italic. De top, elită. Am ales să fac asta, pentru că nu cred în ele, pentru că mi se pare o clasificare deficitară, care nu poate lua în calcul toate atributele relevante. Dar asta e deja temă pentru un alt articol.

  3 comments for “Mitul performanţei româneşti în educaţie – sau despre cum problemele nu dispar dacă le ignori suficient de mult

  1. 22 Jul 2019 at 17:58

    “… tinerii, care par să nu aibă nimic de spus” 😦 Păi nici n-au contexte în care să o spună, în ciuda aparențelor, așa că resping și ei cum pot sistemul idiot. Și astfel reiese că-s vinovați de tot ce se-ntîmplă, unde citești cu ochii tinerii sînt răi și violenți, de parcă nu ar fi copiii noștri acești tineri.
    Cum să schimbăm ceva (după mine, numai schimbarea programei naționale integral și la toate materiile, schimbate bine și ele, ar fi soluția) în lenea sau sclavia acestei gîndiri…?
    P.S. Sînt mamă de doi tineri încă în sistem, pe care îi apreciez enorm, pe ei și pe toți colegii lor, și simt că nu prea am ce să fac pentru ei, în afară de a-mi expune părerile.

    Like

    • 22 Jul 2019 at 10:22

      De acord! Singura soluție pentru mine este schimbarea programei și a structurii educației în general + introducerea unor cursuri serioase pentru profesori, ca să înțeleagă toată lumea că dictarea nu e o metodă de predare, la fel cum învățarea prin alte metode decât cele clasice nu e o crimă. Și schimbarea asta trebuie să înceapă prin a purta o discuție cu elevii, care au foarte multe de spus, dar nu e nimeni care să asculte.

      Îl aștept pe acel ministru al educației care să conștientizeze asta și să organizeze o discuție deschisă și liberă cu reprezentanții CNE, sper că va veni la următoarea numire a guvernului!

      Liked by 1 person

      • 22 Jul 2019 at 10:28

        Din păcate, gîndim prea puțini așa. Ar trebui și o reeducare masivă a părinților, care, destui, sînt deja “produsul” actualei educații.
        O să spun la infinit că multe s-ar putea schimba, pînă la schimbarea programei naționale, prin o altă atitudine a părinților. Cum ar fi industria auxiliarelor, pe care o detest, a concursurilor, a meditațiilor etc…

        Liked by 1 person

So, what's your take on this?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: