Ian McEwan – “Durabila iubire”

Durabila iubire este o carte despre obsesii. Începe cu episodul unui accident care ar fi absurd dacă nu ar fi atât de tragic: patru oameni încearcă să ţină un balon cu aer cald la sol pentru a-l salva pe copilul de zece ani din el. Cât timp este un efort colectiv, toţi rămân implicaţi, aşteptând însă ca cineva să cedeze, cineva să dea drumul balonului, pentru ca apoi toţi să se poată consola gândindu-se că altcineva a declanşat renunţarea, că e vina altcuiva. Dar cineva nu o face şi sfârşeşte prin a muri.

Toate obsesiile par că se nasc acolo, în acele câteva minute din jurul accidentului, însă niciuna nu are ca obiect accidentul în sine. Soţia decedatului este preocupată de o eventuală relaţie extraconjugală a acestuia, întrebându-se dacă merită să ţină doliu pentru cineva care a înşelat-o. Jed Parry dezvoltă o dragoste obsesivă şi bolnăvicioasă pentru naratorul Joe Rose, dragoste pe care acesta din urmă o caracterizează prin prisma erotomaniei sau a sindromului de Clérambault, în care subiectul se îndrăgosteşte de o persoană care nu i-a arătat niciun fel de afecţiune, identificând semne de dragoste în orice amănunt oricât de insignifiant (felul în care aranjează perdelel se transformă pentru erotoman într-o adevărată declaraţie de amor). Această obsesie poate dura la nesfârşit, pentru că nu depinde în niciun fel de reciprocitate. Împletită cu fanatismul religios sau obsesia pentru Dumnezeu (pentru că pe parcursul romanului Parry nu pare să aibă neapărat o fidelitate exacerbată pentru o anumită religie, ci o aplecare spre divinitate în general, spre misticismul religios), erotomania personajului este cu atât mai intensă, pentru că acum Parry nu vrea să îi ofere doar dragostea sa lui Joe, ci şi mântuirea.

Cea de-a treia obsesie este mai degrabă un complex de trăsături ale naratorului, care se încăpăţânează să interpreteze totul printr-un flux al propriei raţionalităţi, care rezultă într-o izolare inconştientă, dar pe care partenera sa de viaţă, Clarissa, o resimte. Ian McEwan reuşeşte să creeze un roman foarte dens şi valoros dintr-un subiect care în alte mâini ar fi fost un simplu thriller poliţist. Şi cred că cel mai important element ales de McEwan este numirea unui narator necreditabil, care ne face să ne îndoim până în ultima clipă că hărţuirea lui Parry este reală, că atitudinea neîncrezătoare a Clarissei nu e justificată. Descriind scena unui atac din restaurant la care sunt martori (deşi Joe e convins că sunt de fapt victime), naratorul răspunde foarte hotărât că îngheţata pe care o mâncau era de mere şi că deja începuseră să mănânce, fiind în neconcordanţă cu mărturiile celorlalţi de la masă, care erau convinşi că îngheţata era de vanilie şi că ospătarul era pe drum spre masa lor pentru a o aduce. Peste câteva pagini, îngheţata devine de lămâie. Nu e o scăpare a scriitorului în încercarea de a crea un fir narativ mai complex decât ar fi necesar, ci o tehnică prin care naratorul devine un simplu povestitor care încearcă să se convingă pe sine de propria poveste. În definitiv, cu ce scop? Cititorul nu e singurul care se întreabă asta, pentru că însuşi personajul-narator se găseşte reflectând la aceeaşi temă, neştiind ce are de câştigat din a se minţi pe sine însuşi.

Pe lângă personajele foarte bine închegate pentru un simplu thriller psihologic, ceea ce face din Durabila iubire un roman solid este tematica ce merge mult dincolo de cele necesare pentru a crea suspansul caracteristic. Durabila iubire este o analiză a iubirii şi mai ales a iubirii disfuncţionale, aflate în cumpănă. De la dragostea unidirecţională bolnăvicioasă a lui Parry până la dragostea post-mortem care se îndoieşte de sine a văduvei. Însă dragostea analizată în detaliu este cea într Joe şi Clarissa, pe care presiunea pare să o destrame, să îi facă să se îndoiască de încrederea între ei. Totul se rezumă la o lipsă de comunicare, în care fiecare încearcă să îl facă pe celălalt să îl înţeleagă şi trăieşte cu mulţumirea de a fi încercat- în definitiv, niciunul nu îl ascultă pe celălalt.

Şi poate tocmai din perspectiva asta e atât de greşit numele ales de traducătorii români pentru această carte, care în engleză e Enduring Love. Pentru că aşa e, iubirea nu se dovedeşte a fi durabilă (poate e chiar o ironie a traducătorilor la mijloc?), ci greu de îndurat, o povară, fie ea obsesivă sau pe cale să se destrame.

So, what's your take on this?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: