Irvin D. Yalom – “Plânsul lui Nietzsche”

Ficțiunea este cu atât mai fascinantă cu cât reușește să creeze o lume capabilă să concureze în credibilitate și intensitate cu realitatea, învingând-o. Astfel este Plânsul lui Nietzsche. Pleacă de la o realitate istorică, de la potențialul acestei realități, însă produsul este unul în totalitate nou, rod al imaginației și mai ales al imaginației umane, care poate crea și distruge totodată totul prin acea întrebare teribilă: ce-ar fi fost dacă?

Atrasă dintotdeauna de misterul pe care psihologia și filosofia par să îl mențină în jurul lor, Plânsul lui Nietzsche vorbește despre ambele, le explorează deopotrivă, în timp ce își lasă personajele să se lupte pe rând cu fiecare dintre ele: în timp ce Nietzsche se ferește de propria fire și de propria-i psihologie, construindu-și discursul doar pe argumente filosofice, Brauer își țese planul necesar pentru a ajunge chiar în punctul cel mai bine apărat de fortificațiile intelectului nietzschean. Prezența celor două personaje cunoscute nu este o tehnică de marketing (deși nu mă îndoiesc că a oferit în mod clar un avantaj), căci dacă cele două personaje n-ar fi fost numite astfel, ci mult mai simplu, Alex și Tom, cartea s-ar fi transformat și într-un alt fel de joc, în care cititorul trebuie să și identifice personajele înainte de a fi martor la drama lor. Căci dacă figura celebrului doctor Brauer este mai puțin cunoscută publicului larg, Nietzsche este o emblemă, este cel care a constatat că Dumnezeu e mort și mai ales, primul care a constatat acest fapt.

Însă cei doi, care nu sunt inamici, dar care își ocupă pozițiile de doctor, respectiv pacient, își depășesc cu mult această banală condiție, își inversează rolurile și le intercalează până când diferențierea devine pur și simplu o formalitate imposibil de materializat. Dialogurile celor doi se transformă într-un joc dibaci de șah, în care fiecare nu doar că își provoacă adversarul, dar îl și admiră atunci o mișcare este impresionantă. Este mai degrabă o luptă a două entități care încep încet să își piardă credința că lupta dintre ele este soluția, în timp ce identitatea pare un gând temptant, dar neacceptat de nimeni.

Seduși de farmecele unor femei distincte, dar care sunt imagini în oglindă, așa cum sunt chiar ei, unul crede că-și folosește pasiunea pentru a-l trata pe celălalt, în timp ce acesta din urmă e convins că folosește tratamentul pentru a-și stârpi pasiunea. Adevărul e undeva la mijloc, ca întotdeauna, dar elementul cheie e că cei doi se întâlnesc la mijloc, unde similitudinile sunt în sfârșit acceptate, iar complexitatea lor nu mai e oprimată de alte dorințe, trupești sau nu.

Și alte nume celebre sunt pomenite în carte, întrupând personaje fascinante care ne fac parcă să înțelegem că Plânsul lui Nietzsche nu pune lupa decât pe un cadru restrânsn, care ar putea fi lărgit pentru a face loc mai multora. Cum ar suna psihologia lui Freud, răspândită prin vocea sa, nu prin scris, sau cine e misterioasa și persuasiva Lou Salomé? În acest roman, ei sunt doar cutii de rezonanță

în care răsună ecoul plânsului lui Nietzsche.