Fernando Pessoa – “Cartea neliniştirii”

Eu obţin tot ceea ce vreau, cu condiţia să se afle în mine.

Bernardo Soares, funcţionar contabil în Lisabona, este doar unul dintre zecile de heteronimi creaţi de Fernando Pessoa, însă este cel care se destăinuie în proză, aşadar cel care-i seamănă cel mai mult creatorului său, după cum spune chiar Pessoa în interfaţa Ficţiunilor interludiului: În proză e mai greu să te “celălaltizezi”.

Eu descriu personalitatea lui diferită folosindu-mă de un stil care este în mod cât se poate de firesc al meu, iar ca să ne distingă pe unul de altul nu rămâne decât tonul particular ce se naşte în mod inevitabil chiar din specificitatea emoţiilor.

Jurnalul lui Soares, Cartea neliniştirii e un lung elogiu adus interiorităţii, nu eului sau sinelui, ci a acelei capacităţi de abandonare în propriul mecanism interior, care să suplinească orice manifestare exterioară – fie ea socializarea sau călătoria. De fiecare dată când acesta alege să descrie ceva ce nu pare în mod direct al său, un peisaj din natură sau imaginea văzută de la fereastra biroului din Rue de Douradores, cititorul este conştient de faptul că nu e vorba de un apus real, nici de un trecător obişnuit, ci de proiecţii ale acestora în sensibilitatea (!?) lui Bernardo Soares.

Job-ul lui de contabil e o acoperire perfectă, căci nu îi cere să se dezvăluie în niciun fel, nu îi cere să simtă, să filosofeze sau să creeze, permiţându-i să dezvolte şi să ascundă o lume interioară nebănuită de niciunul din cei cu care este nevoit să interacţioneze; fapt ce nu-i poate decât conferi o grozavă satisfacţie, deoarece îi confirmă cea mai profundă credinţă: singurul dialog relevant la care poate participa este cel imaginar dintre sine şi sine. În timp ce Bernando Soares analizează, rezolvă şi emite ipoteze pentru cele mai importante probleme ale condiţiei umane, oamenii îl privesc ca pe un simplu contabil, limitat de convenţiile lumii funcţionarilor, care nu includ nici profunzimea, nici dorinţa de profunzime din care Cartea neliniştirii este alcătuită.

Dezgustat de omenire, de absurditatea omului modern, nu poate să ajungă cu adevărat parte din ea, chiar şi atunci când foloseşte persoana I plural:

Să devenim nişte sfincşi, chiar dacă falşi, cână când vom ajunge la momentul când nu ne vom mai da seama cine suntem. Fiindcă, de fapt, nu suntem decât nişte falşi sfincşi şi nu ştim cine suntem. Singurul mod în care ne putem pune de acord cu viaţa este să fim în dezacord cu noi înşine. Absurdul e divin.

A formula teorii, reflectând cu onestitate şi răbdare la conţinutul lor, numai pentru ca apoi să acţionăm împotriva lor – a acţiona şi justifica actele noastre prin teorii care le condamnă. A trasa un drum în viaţă pentru ca după aceea să facem totul în sensul opus. A duce la bun sfârşit toate actele şi a asimila toate atitudinile cuiva care nu suntem noi şi nici nu pretindem că am fi, şi nici nu pretindem ca alţii să-şi imagineze că am fi.

Pentru el, există doar două căi de a exista: literatura şi visul. Iar cele două sunt atât de strâns legate încât nu par decât transcrieri reciproce ale aceluiaşi subiect, pe de o parte în scris, iar pe de altă parte în conştiinţă.

A scrie înseamnă a obiectiva visuri, înseamnă a crea o lume exterioară care ne oferă recompensa evidentă a temperamentului nostru de scriitor. A publica înseamnă a dărui această lume exterioară altora; dar în ce scop, dacă singura lume exterioară pe care o avem în comun noi şi ceialţi este “lumea exterioară” reală, cea a materiei, lumea vizibilă şi tangibilă? Ce pot avea ceilalţi în comun cu universul pe care-l port eu în mine?

Dar la fel ca tot ceea ce i se pare esenţial lui Soares, literatura nu trebuie să fie decât un mijloc de redare a eului. Aşa cum acesta din urmă se sustrage de la convenţiile sociale şi la orice îi este exterior, literatura nu trebuie să se supună regulilor formale ale scrierii, chiar riscând o lipsă aparentă de coerenţă pentru cineva care nu percepe pulsaţiile aproape umane ale cuvintelor.

Analizându-mă într-un târziu, descopăr că sistemul meu stilistic se bizuie pe două principii şi de îndată, conform bunei reguli învăţate de la bunii clasici, înalţ aceste două principii la rang de reguli fundamentale ale oricărei arte de a scrie: să spui ceea ce simţi exact aşa cum simţi – clar, dacă este clar; obscur, dacă este obscur; confuz, dacă este confuz; şi, pe de altă parte, să înţelegi că gramatica este un instrument, nu o lege.

(…)

Dacă vreau să spun că exist, voi spune “Sunt”. Dacă vreau să spun că exist ca suflet de sine stătător, voi spune “Sunt eu”. Însă, dacă vreau să spun că exist ca entitate care se dirijează şi se alcătuieşte pe sine şi care exercită la modul cel mai direct funcţia divină de a se crea pe sine însuşi, cum aş putea folosi verbul “a fi” altcumva decât convertindu-l brusc la tranzitivitate? Iar atunci, triumfal, suprem antigramatical, aş spune: “eu mă sunt”.

Citind Cartea neliniştirii, m-am oprit să contemplu un geniu care-şi expune raţionamentul din spatele propriei iraţionalităţi. În ciuda admiraţiei provocate, atunci când mi-am pus întrebarea pe care mi-o pun deseori când citesc ceva şi întotdeauna atunci când citesc jurnale, memorii sau autobiografii, “cum m-aş înţelege cu autorul/naratorul acestei cărţi?”, am constatat cu surpriză şi dezamăgire că mi-ar fi cât se poate de antipatic. Fireşte, mi-ar plăcea să fiu martora procesului să de gândire, însă o martoră absentă, neobservată, pentru că nu mi-aş dori nicio clipă să-i fiu apropiată. Oricât de mult mi-ar fi geniul, atât de îndepărtat îmi este omul.

Mereu munca traducătorilor de carte, însă câteodată, ca în cazul Cărţii neliniştirii, sunt chiar uimită de ceea ce pot face. Traducerea unei cărţi în care gramatica şi regulile de formare a cuvintelor ocupă un plan secund în dictarea formei presupune un efort de creaţie, nu doar de interpretare, în faţa cărui Dinu Flămând rezistă exemplar sau, în stilul pessoan, se rezistă exemplar.

Sfârşind în aceeaşi notă cu care am început, cu o secvenţă care ar putea sta singură în loc de recenzie:

Eu însumi m-am înlocuit cu visurile mele. Fiecare persoană e doar visul său despre sine însuşi. Eu nu sunt nici asta.